O stiu pe Sim de z e c e  ani. Ma enerva groaznic la inceput (stiai asta Sim?) pentru ca era prea buna, prea draguta, prea calma, prea prietenoasa. Nimeni nu putea fi asa dragut, sigur va face ceva absolut diabolic la un moment dat (ma gandeam). 10 ani mai tarziu si nope, still there. Sim e unul din oamenii aia care chiar sunt asa de buni. Asa e ea, felul ei de a fi. Sincer si 100% autentic.

Pe Tudor l-am aflat intr-o buda din Coyote de la un party de-am iesit tremurand si cu ochii usor inlacrimati ca prima dintre prietenele mele era gravida. Imi place sa-mi imaginez ca la aparitia Anei a contribuit si vizita la Sara cand avea 3 luni si a facut ce facea ea cand veneau musafirii pe la noi (pe ma-sa de rusine ca spuneam ca urla non-stop si ea numa radea si dormea ca valiza-n gara).

Intr-o duminica din toamna asta dementa (pentru ca mie-oare numai mie?-mi se pare ca se crede primavara) m-am vazut cu ea si familia ei pentru cea mai scurta sedinta foto din istoria sedintelor foto (toate fotografiile de mai jos cred ca in 15 minute le-am prins, in o ora traversasem dus-intors juma de oras, facusem poze si fusesem si la un targ de vechituri). Da’ na, cat timp sa-ti si trebuiasca cand pozezi 4 oameni frumosi?