Independent social

Standard

Mă întreabă cineva zilele trecute dacă Sara e independentă social.

Strâng ochii și casc urechile. Flutur ușor și nările.

Ce să fie, zic? Și mă uit la jumătatea de om cârlionțat ce se ghemuiește în brațele mele.

Independentă social. Adică dacă atunci când ajunge într-un loc nou sau în prezența unor oameni noi pleacă ușor de lângă tine.

Aha, zic, și-mi deschid ochii și-mi închid urechile la loc.

Depinde, mint ușor sau mai bine zis spun doar partea adevărului care îmi convine.

Depinde de persoanele cu care interacționează. Și povestesc cum a colindat 2 ore cu o fetiță care i-a oferit jumate de codru de pâine pe un mal de lac cu rațe. Astfel că eu a trebui să socializez cu un tătic de fetiță dătătoare de codru de pâine (chestie care mi s-a părut un pic ciudată, da, recunosc, dacă era mămică poate mi s-ar fi părut altfel). Sau când a venit văr-miu la noi, zic (văr’miu pe care îl vede(em) din ani în paște-rușine Dinu ăăă asta, nevermind, numai de bine). N-a băgat-o deloc în seamă la început că era ocupat să se hăhăie cu noi iar la sfârșit s-a întins pe burtă lângă ea să citească din cărțile ei și erau cei mai buni prieteni în mai puțin de 3 minute.

Și nu mai zic dar mai toți prietenii mei care n-au nicio treabă cu copiii sau care nu cred despre ei că-s pâinea lui Dumnezeu în materie de plozi și care nu o întreabă pe fie-mea cum o cheamă, câți ani are sau dacă pot să coloreze și ei cu ea din cărticică se descurcă pretty damn good la bonding cu ea. Sau că ne face cu mâna când plecăm în oraș(ul ăsta sau unul din altă țară) dacă rămâne maică-mea cu ea (chiar dacă și pe maică-mea o vede de doar câteva ori pe an).

Și mai ales nu zic că nu, nu pleacă de lângă mine când suntem undeva nou. Pentru nimic în lume. Se însfertuiește din cât de mică e oricum și mi se încătușează de-un picior ca maimuța de palmier. Și eu mă fac ciuci chiar dacă am toace de doișpe și ea se așează pe mine ca pe un fotoliu și urmărește lumea de acolo. Și atât.

Și mi-i ciudă după că nu zic totul ăsta. Că e ca și cum aș recunoaște pe undeva că e ceva greșit să fii așa. Că e normal să țopăie de lângă mine și să se urce pe primul scaun să facă o piruetă. Să se ducă să ia în brațe și să pupe trei copilași. Și e, pentru unii copilași chiar asta e normalitatea.

Doar că pentru Sara nu e.

Habar n-am dacă-i moștenire au ba, dar pentru mine nimic pe lume nu poate fi mai rău decât să mă lași într-un loc nou, cu lume nouă. Și eu, ca ea, mă lipesc ca timbrul de scrisoare, de singurul om pe care îl cunosc pe acolo și tac până ce știu suficiente amănunte despre persoana din fața mea (numărul la pantofi și numele soacrei nivel de detaliu, nu că a mâncat la KFC ieri). Dar și când încep să vorbesc să te ții :P. Dacă nu cunosc pe nimeni, nimeni e și mai rău, încep să îmi simt fiecare por de pe față și să conștientizez că pășesc într-un mod complet nenatural. Ba sunt mică mică ca un gândac și nu mă vede nimeni ba mă fac cât un elefant când îmi pică din bot o bucată de mâncare de știu sigur că a observat toată lumea că am două mâini stângi. Urăsc să mă pup în loc de bună ziua, nu pricep de ce-mi dau unii oameni cu care nu am stat vreodată 10 minute la un loc add pe Facebook, nu înțeleg rostul conferințelor pe lume, probabil iubesc fotografia pentru că îmi permite să mă ascund în spatele unui aparat suficient de mare și din peisajul moacei mele fac deja parte căștile cu ajutorul carora ignor cât mai multă lume posibil și aș putea continua lista până poimâine.

Asta nu înseamnă că nu avem prieteni dragi,  că nu îmi place să stăm până târziu la povești bârfe, că dacă a dat naiba să mi se pară mie că ești om bun posibil să nu mai scapi de mine pe viață (rarisim mi se întâmplă, zău, nu-i niciun periol) sau că Sara nu mă întreabă de 100 de ori când vine Anya pe la ea, că nu râdem amândouă ăăă, destul de mult, suntem cu fasolea pe afară amândouă mai non-stop. Că nu facem glume (proaste eu, dulci Sara), că nu ne place rău să călătorim sau că nu suntem amândouă extrem de categorice și gălăgioase (toți trei actually, de toate din cele de mai sus :D).

Și tocmai pentru că n-am zis la timp când m-a întrebat fomeia aia scriu acum. E ok, nu vreau să fiu altfel chit că sună oribil eticheta asta. Nu vreau să îmi placă să intru în vorbă cu străini și să povestesc cu cineva cunoscut acum 5 minute despre iubirea vieții mele. Și nici nu țin musai să învețe Sara să facă asta. Să nu mai fie maimuță pe piciorul meu. Ba chiar mărturisesc că mi-s cam dragi rău oamenii așa. Și da, am mai scris despre asta și probabil o să mai scriu. 🙂

Recunosc. Ea 3 și eu aproape 33 de ani de dependență socială. Eu de ea, ea de mine, amândouă de sotzoo, de prieteni, de familie, de oameni dragi, de cărți, de pupici, de râs, de dansat, de cafeaua noastră cu lapte (sau doar de lapte) și de multe alte lucruri mici și colorate 😛

IMG_1014

Reclame

12 răspunsuri »

  1. La fel, la fel, la fel suntem si noi. Sima a mostenit firea mea usor retrasa si timida. Dar a nu se intelege ca eu consider ca asta e ceva rau, din contra :D.

    Pe de alta parte, taicasu e omul ala care in luna noastra de miere a tinut mortis sa cunoasca aproape toti compatriotii din hotel. Efectiv, asa e el, nu poate exista fara socializare. Poate ca asta ne-a adus impreuna :).

    Imi place mult articolul asta, si pentru ca ni se aplica si noua, dar si pentru cum/ce povestesti :).

    Apreciază

  2. E cam stupid sa folosesti copil de 4 ani si „independent social” in aceeasi fraza. Acum, permite-mi te rog sa-mi mai scot cunostintele de psiholalala in lume. 🙂

    Daca intr-un setting nou, sta pe langa tine, lipita de tine si cu timpul incepe sa exploreze, incet incet marind distanta fata de tine (asta insa depinde de cat de repede se relaxeaza fiecare copil), este absolut minunat si toti psihologii care au citit ceva scris dupa Freud din lumea asta o sa-ti dea un mare thumbs up pentru ca inseamna ca are un atasament sanatos fata de tine. Daca, cum ai ajuns intr-un loc nou ea pleaca sa socializeze cu necunoscuti sau putin cunoscuti fara sa se uite in spate, e asa numitul avoidant attachment (chiar nu stiu sa-l traduc corespunzator si mi-e cam lene sa caut acum), care nu e de dorit in relatia parinte-copil. Deci, eu as zice ca dependenta sociala nu tine de timiditate ci de un secure attachment foarte bun si util (atat din punct de vedere evolutionist, cat si emotional sau cognitiv). Pe scurt, mediile noi sunt in general neprimitoare (multi stimuli noi si multe necunoscute) iar copilul considera parintele un safe haven pe langa care graviteaza in incercarea de a cunoaste mediul cel nou. Pentru mai multe detalii care ar clarifica toate miturile si ideile de rahat cum ca copilul ar trebui sa danseze cu neconscuti inca din a doua luna (ca in prima n-are voie sa vada prea multi necunoscuti din cauza microbilor, nu?… see the irony?), recomand un rezumat digerabil al unui instrument clasic si foarte mistode evaluare a tipurilor de atasament. http://www.simplypsychology.org/mary-ainsworth.html

    Apreciază

    • Fix asa face. Se duce intai la un pas de mine, se asigura ca sunt si eu langa, apoi mai face doi pasi samd. Dar ritmul e unul mega lent :D. Uai ce mi-a placut ce-ai scris 🙂 Secure attachement deci ataaaaaaaat, in your face world! :))) Citesc imediat ce am o leaca de timp, sarumana mult.

      Apreciază

      • Hai, maaa! Eu, cea mai non AP, ne purtatoare in device-uri kind of mom, aia de-a balit la carucioare din secunda in care a vazut II pe test(bine, fie, recunosc…ma uitam si inainte de concepere :)) ), aflu acum, aici, live, ca-s genu de secure attachment parent. Crap! Did not see this comming!
        Si da, fii-mea nu e „independenta social”, whatever that meas.Ii place sa isi petrecaa timpul cu noi, she takes her sweet time sa analizeze persoanele nou integrate in grup inainte de a incerca orice socializare cu ele, mi se alinta in brate de cate ori e „agresata” cu o mie de intrebari banale de catre un adult, samd. Dar n-as schimba-o deloc…bine, fie, as schimba-o nitel cu S., pt atitudia aia pozitiva legata de gradi. Cum o fi frate, sa nu zica plodul macar o data „nu la gradi!” ?

        Apreciază

      • :)) Nu esti tu ma genul secure attachement parenting, fie-ta e. Chit ca visezi tu ca esti au ba AP :P. Cred ca fie-mea stie ca daca imi zicea o data n-o mai duceam veci si de asta nu imi spune, a ta stie ca esti tare pe pozitii 😛

        Apreciază

      • Teoria atasamentului nu e acelasi lucru cu atachment parenting (in primul rand, teoria atasamentului e mult mai veche si se bazeaza pe multe cercetari, validari, samd). Atasamentul intre copilul mic si parintele principal (sau ambii daca sunt prezenti), se creeaza indiferent de ce tip de parinteala folosesti si indiferent daca il bati zilnic sau il tii in puf. Iar o practicare a attachment parenting-ului nu iti garanteaza ca vei favoriza un atasament securizant cu piticania, pentru ca depinde cum interpretezi recomandarile lu nenea sears si cum le pui in practica…

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s