Arhive zilnice: 1 octombrie 2014

Independent social

Standard

Mă întreabă cineva zilele trecute dacă Sara e independentă social.

Strâng ochii și casc urechile. Flutur ușor și nările.

Ce să fie, zic? Și mă uit la jumătatea de om cârlionțat ce se ghemuiește în brațele mele.

Independentă social. Adică dacă atunci când ajunge într-un loc nou sau în prezența unor oameni noi pleacă ușor de lângă tine.

Aha, zic, și-mi deschid ochii și-mi închid urechile la loc.

Depinde, mint ușor sau mai bine zis spun doar partea adevărului care îmi convine.

Depinde de persoanele cu care interacționează. Și povestesc cum a colindat 2 ore cu o fetiță care i-a oferit jumate de codru de pâine pe un mal de lac cu rațe. Astfel că eu a trebui să socializez cu un tătic de fetiță dătătoare de codru de pâine (chestie care mi s-a părut un pic ciudată, da, recunosc, dacă era mămică poate mi s-ar fi părut altfel). Sau când a venit văr-miu la noi, zic (văr’miu pe care îl vede(em) din ani în paște-rușine Dinu ăăă asta, nevermind, numai de bine). N-a băgat-o deloc în seamă la început că era ocupat să se hăhăie cu noi iar la sfârșit s-a întins pe burtă lângă ea să citească din cărțile ei și erau cei mai buni prieteni în mai puțin de 3 minute.

Și nu mai zic dar mai toți prietenii mei care n-au nicio treabă cu copiii sau care nu cred despre ei că-s pâinea lui Dumnezeu în materie de plozi și care nu o întreabă pe fie-mea cum o cheamă, câți ani are sau dacă pot să coloreze și ei cu ea din cărticică se descurcă pretty damn good la bonding cu ea. Sau că ne face cu mâna când plecăm în oraș(ul ăsta sau unul din altă țară) dacă rămâne maică-mea cu ea (chiar dacă și pe maică-mea o vede de doar câteva ori pe an).

Și mai ales nu zic că nu, nu pleacă de lângă mine când suntem undeva nou. Pentru nimic în lume. Se însfertuiește din cât de mică e oricum și mi se încătușează de-un picior ca maimuța de palmier. Și eu mă fac ciuci chiar dacă am toace de doișpe și ea se așează pe mine ca pe un fotoliu și urmărește lumea de acolo. Și atât.

Și mi-i ciudă după că nu zic totul ăsta. Că e ca și cum aș recunoaște pe undeva că e ceva greșit să fii așa. Că e normal să țopăie de lângă mine și să se urce pe primul scaun să facă o piruetă. Să se ducă să ia în brațe și să pupe trei copilași. Și e, pentru unii copilași chiar asta e normalitatea.

Doar că pentru Sara nu e.

Habar n-am dacă-i moștenire au ba, dar pentru mine nimic pe lume nu poate fi mai rău decât să mă lași într-un loc nou, cu lume nouă. Și eu, ca ea, mă lipesc ca timbrul de scrisoare, de singurul om pe care îl cunosc pe acolo și tac până ce știu suficiente amănunte despre persoana din fața mea (numărul la pantofi și numele soacrei nivel de detaliu, nu că a mâncat la KFC ieri). Dar și când încep să vorbesc să te ții :P. Dacă nu cunosc pe nimeni, nimeni e și mai rău, încep să îmi simt fiecare por de pe față și să conștientizez că pășesc într-un mod complet nenatural. Ba sunt mică mică ca un gândac și nu mă vede nimeni ba mă fac cât un elefant când îmi pică din bot o bucată de mâncare de știu sigur că a observat toată lumea că am două mâini stângi. Urăsc să mă pup în loc de bună ziua, nu pricep de ce-mi dau unii oameni cu care nu am stat vreodată 10 minute la un loc add pe Facebook, nu înțeleg rostul conferințelor pe lume, probabil iubesc fotografia pentru că îmi permite să mă ascund în spatele unui aparat suficient de mare și din peisajul moacei mele fac deja parte căștile cu ajutorul carora ignor cât mai multă lume posibil și aș putea continua lista până poimâine.

Asta nu înseamnă că nu avem prieteni dragi,  că nu îmi place să stăm până târziu la povești bârfe, că dacă a dat naiba să mi se pară mie că ești om bun posibil să nu mai scapi de mine pe viață (rarisim mi se întâmplă, zău, nu-i niciun periol) sau că Sara nu mă întreabă de 100 de ori când vine Anya pe la ea, că nu râdem amândouă ăăă, destul de mult, suntem cu fasolea pe afară amândouă mai non-stop. Că nu facem glume (proaste eu, dulci Sara), că nu ne place rău să călătorim sau că nu suntem amândouă extrem de categorice și gălăgioase (toți trei actually, de toate din cele de mai sus :D).

Și tocmai pentru că n-am zis la timp când m-a întrebat fomeia aia scriu acum. E ok, nu vreau să fiu altfel chit că sună oribil eticheta asta. Nu vreau să îmi placă să intru în vorbă cu străini și să povestesc cu cineva cunoscut acum 5 minute despre iubirea vieții mele. Și nici nu țin musai să învețe Sara să facă asta. Să nu mai fie maimuță pe piciorul meu. Ba chiar mărturisesc că mi-s cam dragi rău oamenii așa. Și da, am mai scris despre asta și probabil o să mai scriu. 🙂

Recunosc. Ea 3 și eu aproape 33 de ani de dependență socială. Eu de ea, ea de mine, amândouă de sotzoo, de prieteni, de familie, de oameni dragi, de cărți, de pupici, de râs, de dansat, de cafeaua noastră cu lapte (sau doar de lapte) și de multe alte lucruri mici și colorate 😛

IMG_1014

Reclame