Arhivele lunare: octombrie 2014

Octombrie

Standard

Muzica de octombrie in ultima zi de octombrie, sa fiu cu inima impacata ca am pus-o si pe ea aici pe blog, chit ca e a mai scurta lista din toate. La ora asta deja nu mai suport sa ascult niciuna din cele 12 piese, am trecut la play on repeat cele cateva pentru noiembrie. Dar zic sa las totusi lista asta aici, poate nenorocesc pe careva cu vreuna dintre ele, muhahah. Faina ultima zi de octombrie, nu? 🙂

Superputeri

Standard

Pe langa filmele cu sfarsitul lumii, la care ma voi uita fara sa scot o vorba, fara sa misc un deget sau un cot, fara sa fac pipi si uitand sa mananc din punga cu floricele, indiferent cat de vechi, proaste sau improbabile sunt, mai sunt si filmele cu supereroi. Irezistibile, ma jur. Nu cred sa se fi facut vreodata film cu superputeri si sa nu-l fi vazut. Probabil daca as fi trait in America as fi colectionat benzi desenate cu supereroi. Asa, in Romania copilariei mele nu erau. Benzi desenate cu supereroi si nici benzi desenate in general. Așa ca nu am colectionat nimic. Sa nu mint, pe la vreo 6 ani am primit o revista cu Donald pe care acum vreo cateva luni a descoperit-o Sara pe la bunica-mea si o citeste ea, mai nou.

Si prin liceu ma gandeam la superputeri. Discutiile noastre din barul Donna (discutabil daca era cu doi n) erau despre: comunism (intre Poe si Radu, ambii pasionati de istorie, vesnic se certau, niciodata nu-i urmaream), ce am face daca am avea un milion de dolari (niciun euro pe vremea aia), masini, femei (erau mai multi baieti decat fete in gasca) si parca sa zic ca si superputeri.

Imi doream, previzibil pentru o adolescenta superficiala cum eram, sa citesc minti. Sau hai, daca nu puteam sa citesc mintile oamenilor macar sa ma pot face invizibila. Si asta destul de comun pentru un licean daca ma gandesc bine.

M-am razgandit intre timp, pentru nimic in lume n-as mai vrea sa citesc minti, uneori nici in a mea nu-mi place ce gasesc. E o superputere de doi lei.

Am gasit insa alta, pe care cred ca o sa o vreau multa vreme de aici incolo. Asa. Daca as putea sa am o superputere, una singura, asta ar fi: sa ma pot intoarce sa ma ascund in cate o zi.

E o zi de iarna, cand era foarte frig afara si foarte cald in casa, iar Sara avea niste pantalonasi verzi si un body alb, pe la vreo 2 ani asa, facea un puzzle cu animale si imi povestea ceva de pușulușu ei. Ziua aia o vreau.

Si mai stiu eu o zi, cand Sara nu mergea, dar se tara in patru labe pe langa un catel in spatele blocului, care acum e ditamai dulaul. Si Sara merge intre timp, dar ea e tot mica mica, tot mica o simt desi cand vad unul de un an pe langa ea mi se pare atotstiutoare si gigantica.

Mai vreau o zi din Creta de anul trecut cand aveam eu niste unghii lila si citeam o carte albastra, pe o plaja cu nisip pietros, cam pe-o vreme de apus, de-mi venea sa prind intr-un pahar lumina aia, inainte sa mancam o pizza si cand faceam castele de nisip cu o fetita mica careia ii era frica rau de apa si nu voia sa o atinga niciun strop.

O zi din vara asta cand mergeam catre un picior de plai si acolo, pe un drum de pamant, e un tunel intre doua lumi, printr-o padure cu verdeata, unde am vazut un vulpoi la intrarea in satul cu mai multi caini decat oameni.

Si uite e ziua de azi cand am in brate, lipita de mine, o fetita mica care e lășită (răcită) si care sta intr-o patura rosie cu dinozauri si se uita la filmulete cu oua de ciocolata (pe care eu le urasc din tot sufletul meu de mama). Si care zice șonicătoale la ciocanitoare si meșchelie la smecherie si eu cred ca nu e posibil sa existe cuvinte mai frumoase in Univers. O fetita care, uite ma, ce ma oftic, nu mai are parul carlionat, il are drept ca ma-sa.

Zile din astea, normale, caut, in care sa ma ascund. Nu vreau zile de nastere, petreceri, Craciunuri, ziua in care s-a nascut (intre noi fie vorba nu ma-nghesui la niciuna din primele 3 luni sau cam asa :D), ziua in care a spus primul mama sau in care a inceput sa mearga. Zile din astea mici si nebagate in seama cum e asta de ai zice cum si cine si-ar mai dori sa o traiasca o data? O zi in care m-am trezit cu un copil tusitor, am facut o zeama de pui si un felul doi la cuptor, in care am iesit doar pana-n spatele blocului sa ne dam amandoua pe un tobogan galben si in care Sara a dormit vreo doua ore la pranz si eu vreo jumatate. Ea s-a uitat la filmuletele alea cu ochi mici si aposi, de la raceala, si eu am mai raspuns la niste mailuri si am incercat sa ma uit la un film (n-am reusit dar nici nu m-am suparat). Nu stiu, zau, o alta zi mai buna de ascuns ca asta. Acum ma uit la doua talpi de cca 15 cm, in niste ciorapi de bumbac bleumarin cu stelute albe, care fac un cort din paturica rosie, si n-as da privelistea asta nici pe cea de pe varful Everest.

Si uite ca desi o mie de lumi si o mie de rasete am avut si inainte sa fiu mama, toate zilele mele de fericire, pe care mi-as exercita aleasa superputere, sunt musai musai din cele cu Sara-n ele :).

Do tell, what’s your favorite superpower? 🙂

PS. Traiesc cu senzatia ca ma apuca asa, cam o data pe luna, revelatia si mai trag cate-un post din asta in care-mi curge usor scuipat din coltul gurii, in timp ce ma minunez ce misto e fata asta a noastra, si mica si cuminte si frumoasa si desteapta ii (na, cum crede orice cioara despre puiul ei) si cum n-am visat eu vreodata cat de minunat e sa fii mama. E de frica, sa stiti, tot timpul mi-e frica cand sunt fericita, de aia scriu aici, e ca un fel de amuleta. 😉

WP_20141029_17_59_23_Pro

Înainte să Montessori

Standard

După ultima ședință cu părinții, o mămică care îmi e tare simpatică îmi zice că ea n-a citit nicio carte de MM, numa pe net și dacă n-ar trebui să citească și ea una (pentru că pusesem să jure pe roșu noua asistentă de la grupa Sarei că citește minim o carte MM; ce? :P).

Nu! am zis, la naiba, asta mai lipsea, să ne dăm teza de doctorat înainte de a duce plozii la grădi.

Nu m-am răzgândit, nu cred că e musai pentru un părinte sau că ar trebui să dăm noi un test la înscriere, dar așa mi-a venit ideea să vă zic în ce-am înțeles eu ca ma bag (și dacă e cineva pe aici care depistează vreo greșeală, chiar vă rog să mă corectați, sunt multe chestii pe care nu le știu despre pedagogia asta).

1. MM e centrată pe copil. Grădinița MM e o lume creată pentru el,  în care se descurcă SINGUR. Și bolduit și în toate felurile.

Singur se dezbracă, mănâncă, șterge la nas, singur alege cu ce lucrează, singur merge la baie, singur singur singur. Serios. Singur. Sigur ca îi mai ajuta, dar în principiu nu, dacă pot să facă singuri, nu.

O să îți placă când vine acasă și știe fracții la 4 ani dar poate nu chiar atât de mult când are o zi în care n-are chef să facă nimic numa să stea într-un colț sa se joace cu plastilina și nu vine nimeni să-l tragă de mânecă să se joace cu cilindrii sau o ramă. Sau poate că va lucra doar cu turnul roz 3 săptămâni la rând. Poate că va ajunge la 5 ani făra să lucreze mai deloc cu materialele pe matematică. Asta e, îți asumi că acolo face fix ce vrea el. Probabil că nu va veni acasă recitând poezii și cântecele pe bandă rulantă, ca nu asta e ideea (se fac la circle time, care durează cred 30 de minute, în rest e lucru cu materialele Montessori și aer liber, plus mâncat, desigur). Materiale, care, atenție, trebuie folosite în scopul în care au fost create, care se prezintă într-o anumită ordine și cu care, dacă nu știe saă lucreze, i se iau și i se prezintă mai târziu când e pregătit.

Iar,  o să pară drăguț la lecția unu când stoarce singur o portocală dar nu la fel de simpatic când nu va fi lăsat să lucreze cu materialul ăla fain cu diverse culori pentru că încă nu îl folosește corect.

Coooom? Dar creativitatea alea alea, draci bălțați?

Acasă daaa, o las pe fie-mea să facă trenuleț cu turnul roz (care nu e roz la noi) și să aibă o aventura prin „jungla” cu el. Mă uit fascinată, când mergem la pizza, cum folosește tacâmurile să facă litere sau forme geometrice sau adaptează orice lucru din jurul ei la ce are ea nevoie, da, la naiba, da, mi se fâlfâie compleeet dacă folosește penseta de la activitatea de transfer pe post de linguriță. Pentru mine, mama ei, e poate chiar mai bine asa :). Dar eu nu am studiat nici psihologie și nici copii niște zeci de ani și nici nu am inventat o metodă cu rezultate dovedite, care se urmează la câțiva alți zeci de ani după ce am dat ortul popii.

Mvaaai, dar cum să nu? Ce Montessori e asta? Păi ăsta e montessori de l-am citit eu, oi fi citit vreo carte greșit tradusă :P, dar asta era sigur ideea. Sunt multe grădinițe care îi lasă să facă kick-boxing cu rama de funde, nu e asta o problema, găsiți dacă asta vă doriți (și nu dezbat acum dacă sunt mai bune au ba decât MM). Ce încerc să spun e că la MM rama de făcut funde well, la naiba, se va folosi pentru făcut funde :).

2. Educatoarele în MM au mai mult un rol non-intervenționist, de observator.

Da, poate părea rece, poate părea distant. La naiba, chiar e.  De asta materialele autocorective, de asta mobila pe dimensiunea copiilor, de asta tot. 🙂

În schimb, educatoarea trebuie să fie tot timpul pregătita să răspundă oricând solicitării unui copil de a-l ajuta. Educatoarea trebuie să observe în permanență, pe toți copiii ei, să fie atentă dacă unul dintre ei are nevoie de ea <3. Nu se ignoră niciodată un copil. Nu i se spune: nu am timp acum de tine, vorbim mai târziu. O educatoare MM trebuie sa fie tot timpul acolo pentru copiii ei ❤ :).

Acuma mie sincer mi se pare mai greu să fii atent simultan la 20 și de plozi, care fiecare face altceva, decât să faci aceeași activitate cu toți deodata  ;).

Pe mine partea asta m-a cucerit, posibil fiindcă nu sunt genul ala de mama care propune activități (sau o fac doar dacă face ceva gen uitat la ouăle alea blestemate de pe youtube :D), ci genul care lasă copilul să își aleagă cu ce se joacă și dacă se joacă singur sau are nevoie de mine. Asta nu înseamnă ca nu sunt atentă, ba dimpotrivă, sunt veșnic în alerta să văd cu ce alege să se joace, ce îi place mai mult (ca să pot sa îi ofer mai multe jocuri/informații despre chestia respectivă, să nu ratez ceva ce o interesează :). Da, Sara se joacă și singură, ba uneori se duce la ea în cameră și îmi închide ușa :). Când eram eu mică,  eram cea mai fericită când n-avea bunica vreme de mine și puteam să stau vreo 2 ore la ea în camera probând fiecare piesă din garderobă fără să mă deranjeze cineva. Cream un întreg scenariu, eram și regizor și actor. Ce teatru de păpuși cu țâșpe milioane, ăla era jocul meu de imaginație :).

Chiar dacă nu-și face o filosofie din cocoloșirea copilului, mă rog, actually își face din opusul, este de reținut că din tot ce am citit transpare un respect uriaș la adresa copiilor. Îi tratează de la egal la egal, cu respectul pe care i l-ar arăta oricărui alt adult cu care poartă o conversație. Cu  empatie și atenție, dar nu neapărat cu alinări și las că pupă mama și trece. V-am mai spus cum ce m-a impresionat pe mine la Erika (și a schimbat destul de radical modul în care o percepeam :P) a fost prima ședință, când am constatat, pe scurt, că își făcea foarte bine treaba :))  adică o cunoștea foarte bine pe Sara pe baza observației și a atenției constante, dar nu neapărat pe baza interacțiunii  (urmăream pe camere cât stăteau împreuna, era la început, și chiar și eu, cu temele făcute-adică cărțile citite, nu înțelegeam uneori de ce azi a stat cu ea doar 15 minute să îi prezinte un material sau două. era adevărat că în rest Sara lucra sau se juca, dar nu ar trebui să primească mai multă atenție din partea educatoarei? nu. dacă copilul nu o cere și lucrează cu materiale diverse, chiar nu. la fel cum dacă o cere, chiar da , copiii NU sunt ignorați, doar lăsați în pace:). Tot Erika îmi povestea la cea de-a doua ședință individuală cum îi strălucesc ochii Sarei când îi propune să îi prezinte un material nou (și între noi fie vorba și ochii Erikăi străluceau când îmi povestea că a numărat mii cu bilele Montessori-ce drăcii or fi alea sau, aflând că Sara mă terorizează acasă cu geografia, că abia aștepte să intre în materialele specifice cu ea :P).

Oricine nu oferă atenție, respect și empatie în relația cu un copil îmi ridică părul în cap, Montessori au ba (paranteză: unii adulți insistă să vorbească cu copiii de parcă i-au câștigat la zaruri. unii dintre ei chiar părinți. băi nu, nu e ok. faptul că le suntem superiori ca statură nu ne dă dreptul să-i tratăm ca pe niște chestii născute să primească ordine). Vorbiți cu copilul meu cum vă doriți să vorbesc eu cu voi (aplicabil pentru oricine se conversează cu fie-mea, în orice ocazie, asta  și apropos de articolul de săptămâna trecută).

3. Simplitatea și legătura cu natura.

Aproape uitam de asta :). O grădiniță tradițională e super super colorată, cu zeci de chestii drăguțe și frumoase și iepurași și albastru și roșu și rățuște și jucărele și plusuri și tone de minunații care fură ochii. În Montessori totul e natural, simplu, curat, ordonat, părând sărăcăcios. Doar în aparență (vă asigur, costă o mică avere materialele alea :D). MM credea mult în legătura copilului cu natura (de asta de exemplu mi-ar fi destul de greu să înțeleg o grădi MM fără curte), în faptul că de acolo ne tragem rădăcinile. Și eu prefer lucrurile simple și aerisite și nu m-aș vedea trăind într-o cameră cu 10 culori, sau cu multe lucruri, aglomerată. Sara e la fel,  dacă are pe o etajera doar câteva obiecte, pe care le vede clar și la care acces ușor, se va juca cu ele des. Dacă îi pun multe chestii la un loc, claie peste grămadă, poa să fie orice acolo, le va ignora pe toate săptămâni în șir. 😀

4. În Montessori exista NU :).

Grădinițele Montessori sau copiii Montessori sunt mult mai liniștiți decât ceilalți. Sau așa e în cărți (în realitate încă nu e zi să nu vină fie-mea să îmi spună că a împins-o X sau că Y i-a zis nu știu ce sau căcă :)). Acuma, eu știu că nu e bon ton să spui de un plod că e liniștit/cuminte iar disciplinat e un cuvânt foarte foarte urat și ar trebui să-mi fie rușine și să îl gândesc (apropos, musai să povestesc pe aici ce-am mai citit pe tema asta).

Ideea pe care se merge e că dacă un copil împinge, de exemplu, e pentru că are nevoie să facă ceva cu mânuțele alea două, și că trebuie să i se prezinte ceva de jucat (aka lucrat) cu care să își țină mânuțele ocupate în mod util.

Accentul e pe a face, nu pe comenzi de a nu face, dar asta nu înseamnă că dacă fac ceva ce nu e ok pot să facă în continuare. Deloc. Citeam azi noapte pe net un exemplu în care un copil turna altuia un castron de numaiștiuce în cap. Educatoarea a pozitivat intervenția. Copilul care fusese nedreptățit a fost rugat să stea pe scaun și i s-au adus cărți, iar atacatorul a fost rugat să ia un castron să adune bucată cu bucată tot ce turnase.

Ideea e că jignitul sau agresiunea fizică, ignorarea unei rugăminți a educatoarei/asistentei sau chiar intervenția în activitatea unui alt copil fără permisiunea acestuia NU sunt acceptate. Serios. În Montessori, da. 🙂

Și paranteză. Rezolvarea micilor conflicte de ei înșiși presupune ca cei 2 copii care se ciondănesc să discute și să ajungă la o soluție (crecă chiar sunt măsuțe de stat față în față pentru asta în Montessori), nu că cineva împinge și cineva este împins și se așteaptă izbăvirea sufletului să-i vină ăluia mic inspirația divină că nu-i ok ce-o făcut. Și chiar cred ca e o soluție ok să îi rogi să discute despre ce s-a întâmplat (numai chiar să aibă o finalitate discuția, adică să înțeleagă care e faza, nu discuție din aia sterilă îțiparerăuîmiparerăucere-țiscuzeîmicerscuze) dar mi se șterge total din cap când aud ca a împins-o  X a țâșpea mia oară. Îmi vine să mă duc să agăț atacatorul (de gen feminin sau masculin, nu fac discriminări :P) cu capul în jos de lustră :D. Asta și pentru că fie-mea e încă în era Budha (asta ca să nu zic în era moacă, cum zic de fapt). Și tu ce-ai făcut mama? I-am zis că e ulât ce face. Super! mă entuziasmez (că măcar a început să zică ceva, de obicei urlă când o deranjează/lovește un alt copil-mmm, cu cine o semăna? :D). Și pe urmă vine fie-mea și mă liniștește: Dal X a zis că nu e ulât. Și cam asta fuse cu rezolvarea micilor conflicte :)). Iar am luat-o pe arătură.

5 sau 4 cu apostrof :)) Montessori este o pedagogie cu limite (asta e tot un fel de punct 3, dar jur că merită 2 bullet-uri).

Copilul are voie să facă orice vrea mușchiul lui atâta timp cât nu deranjează pe alții și atâta timp cât folosește materialele corespunzător.

Diferența e în modul în care se instalează disciplina și limitele. Pentru că ea de fapt nu e impusă ci derivă (sau cel puțin asa e în teorie :D) din faptul că ei sunt atât de absorbiți când lucrează cu un material (și chiar sunt, sigur i-ați văzut când fac ceva de ce sunt interesați că nu mai aud și văd nimic) că nu le mai arde de îmbrânceli sau jigniri. Și din faptul că materialele sunt autocorective, deci pun limite singure. Nu, nu le zice nimeni, ai greșit, lasă aia jos, joacă-te cu asta, acum facem ailaltă, fiecare lucrează cu ce vrea, dar materialele au vocea lor, le spun singure copiilor când greșesc 🙂

Libertatea în MM constă în alegerea proprie a fiecărui copil de a face ceea ce îl interesează. Dar făcutul ăsta a orice se întâmplă în limitele alea de ziceam mai sus: materialul să îi fie prezentat, să îl folosească corespunzător, să nu deranjeze pentru asta un alt copil care poate lucra cu el șamd.

Citeam câtă liniște spunea MM că era în clasele ei. Că educatoarele nu ridicau vocea niciodată și în majoritatea timpului doar șopteau :). Că atunci când dorea să le prezinte copiilor o activitate nouă de grup era suficient să înceapă doar să scrie pe tablă cuvântul liniște și ei deja tăceau, entuziasmați de anticiparea activității ce urma să le fie propusă. O atmosferă de liniște și concentrare, cam asta te aștepți să găsești în grădinițele Montessori. Dar nu una impusă, ci una aleasă de copii. Nu se țipa în Montessori. Doar de bucurie :P. Des des dai de tăcerea asta în cărți. Tăcerea Gradinitelor Montessori 🙂

Și iar. Cooom, nu sunt râsete, nu e gălăgie, nu se aleargă? 🙂

Paranteză (alta, da). Vineri când o iau pe Sara vine Maria lui M. la mine, ne salutăm și ne conversăm. Îmi spune că e prietenă cu Sara. Mult. Și că Sara o imită. Îi spun că e normal, copiii mai mici îi imită pe cei mai mari și că sper că e un exemplu bun. Mă asigură că da. Ce învață Sara de la tine să facă, o întreb. La care Maria (jur că ăștia micii au simțul umorului) îmi spune fără să clipească: Gălăgie :)). Închidem paranteza.

Dap. E liniște. Asta citeam. Liniște de copii fascinați, absorbiți de ceea ce fac, liniștiți. Îmi povestea Erika că atunci când lucra Sara cu nu mai știu ce material a trecut de 3 ori pe lângă ea fără ca Sara să o observe. Tăcea? Da, dar nu pentru că cineva i-ar fi spus să nu vorbească. 🙂

Gălăgie însă vă pot depune mărturie vecinii Grădiniței la care e Sara că fac cu carul :)) Deci sincer, curtea aia este minunată, nici nu mă mir că fac ca indienii când sunt afară. Eu m-aș duce să mă joc acolo vreo câteva ore (am văzut niște tuburi din alea comunicante, cum erau în desene când eram noi mici, și chiar aș vrea să văd cum funcționează :)) ), chiar și singură, fără Sara (aș prefera totuși cu ea :)) ). E însă un timp pentru liniște și cunoaștere și timp pentru cățărat copaci și terorizat vecini :P. Cam ca în viață.

5. Copiii MM sunt tare veseli :P. Asta e bonus de la mine :P. Pendulez între două tabere de părinți: cei tradiționali (clasici, sau nu știu cum să zic să fac diferențierea), părinții care cred că Montessori e o pedagogie pentru plozi răsfățați, care au voie să facă orice și nu au nicio limita, și cei alternativi (moderni, din nou, doar pentru diferențiere) cărora li se pare Montessori domnia fuhrer-ului partea a doua. Nu cred că e nici una, nici alta. Sunt niște copii liberi, cu bun simț, care aleg ce fac atâta timp cât o fac cu respect pentru cel de lângă el, care au la dispoziție pentru asta o tonă de materiale incredibil de inteligente, care aleargă, se cațără și râd mult 😛 (atestat istoric prin pozele de le primim săptămânal, și pe care din păcate nu pot să vi le arăt, dar zău că văd muuulte moace râzăcioase în pozele de la Grupa Cireșului Înflorit (kill me now M. ce nume ați putut pune la grupele astea). Pe Erika (educatoarea) o văd uneori când sunt pe acolo jucându-se cu ei în cel mai copilăresc mod posibil, îi ia, îi gâdilă, îi rotește pe sus ca pe avioane :)). De Alina nu mai povestesc, cred că toți copiii o iubesc de numa, se vede pe ea că e o mămoasă și că și ea ține la ei :). Iar copiii sunt fericiți acolo. Sau cel puțin a mea pare a fi. Dacă nu e, atunci clar o dau la actorie, se preface incredibil de bine :P. A stat acasă 2 zile săptămâna trecută și mă întreba non stop când merge la grădi :). Iar la ziua ei vrea sa invite vreo 3 fetite. 2 băieței și pe Erika :)). Și când o să crească mare o să le arate și ea materiale la copii, să știți :).

Incă o dată, nu pledez neapărat pentru pedagogia asta, deși încă cred că nouă, Sarei, copiilor, se potrivește. Sunt multe chestii care mă enervează la MM (și încă câteva, pe care le-am mai descoperit și după ce am scris articolul la care am pus link, de mi se par pur și simplu groaznic de greșite :D). E momentan foarte foarte la modă și aveam senzația că uneori se înțelege că e ușor altfel decât e :).

Duaaaamne, cât de mult am scris. E din cauză că sunt așa de răcită că n-am  mai vorbit de 3 zile, altfel ieșea mai scurt, că de obicei mai consumam din debit și pe cale vocală 😛

PS. Auziți, da oare am scris și eu măcar un articol de ce îmi place Maria Montessori sau par doar o nebună care-și duce plodul în o pedagogie pe care o prezintă plină doar de reguli și defecte, dar care cumva, paradoxal, face copiii fericiți? :))

IMG_0043

De vineri

Standard

-Mama, cred că ți-am dat răceala.

-Di șie? Aveai două? 😀 😀 😀

***

Vorbește cu sotzoo: Mami e un culcubeu, declară.

Scanez rapid cu ce sunt îmbrăcată azi și sper că se referă la felul meu de a fi (wow, ar fi cel mai frumos compliment ever) nu la garderoba mea :D. Deși…

***

Ce-oi avea în capul ăsta? mă mai întreb uneori, fac niște chestii care mă înmărmuresc și pe mine, de exemplu confund frecvent șifonierul cu dulapul pentru tacâmuri, cu dulăpiorul de baie, șamd. Ultima săptămână dacă m-ați văzut mai nepieptănată e din cauză că peria mea de păr era în șifonier, pusă bine. Nu, normal că n-am idee ce caută acolo.

Sara se preface că îmi deschide scăfârlia și se holbează înăuntrul ei.

-Nu cred că ai nimic aici, zice

Na, să fiu sinceră, mai știu câțiva oameni care au aceeași impresie :D, dar chiar de la fie-mea parcă nu mă așteptam :P.

***

Stă la mine pe genunchi, în genunchi, și se lasă pe spate, știind că o țin bine. Râde. Mă uit la ea cât e de mică și mă topesc acolo, așa că îi zic una din sutele de dulcegării pe care nu mă pot abține să nu i le spun:

-Mami, tu ești jumătatea mea de om.

Mâța se ridică până ajunge cu nasul lângă nasul meu, își pune mânuțele alea mici pe obrajii mei și zice:

-Nu mami, tati e jumătatea ta de om.

De unde le-o oua măi frate, nu știu. Șpagat am fost, desigur, am avut creierii bucatele toată ziua.

***

Și ca să vedeți ce jumătăți perfecte suntem noi, reaiu o chestie pe care am povestit-o printr-un comment acum vreo 2 ani juma și, dând întâmplător peste ea, m-am hăhăit singură cam zece minute.

„Deci am o problema cu lenea si virgulele. Exemplificam: de Pasti, la tara, fara semnal. Adica ai semnal doar daca te cocoti pe stalpul din dreapta al portii. La propriu doar acolo ai semnal. Si nu e niciun magazin pe o raza de cativa zeci de km. Sotzoo in oras. Il sun. De 3 ori. Nu raspunde. Puii mei, de frica sa nu pierd semnalul, ii scriu mesaj cu lista de cumparaturi:

“Avem nevoie de cas ibuprofen si solutie de desfundat tevile”.

Pentru n ore vine sotzoo.

Unde e caşul? bag nasul in plasa

Caaaşuuul! Eu am intrebat-o pe aia la farmacie daca are Cas ibuprofen, dar a zis ca nu a primit.”

IMG_0258

Despre funduri, haine care se curăță singure și mame nebune

Standard

Sper că-i mai știți pe bebepufulete, îs prin dreapta pe la blogroll. Au scutece din alea vesele și colorate care arată bestial în poze și nu numai :P. V-am mai povestit eu pe aici. Mai nou, au adus haine din lână merinos.

Lână asta merinos e o treabă super șmecheră. Pe scurt, e naturală, ține exact atât cât trebuie de cald (nici prea prea nici foarte foarte) în timp ce lasă pielea să respire (nu transpiră) și e incredibil de moale și de fină :).

Io de exemplu veșnic nu știu cum să o îmbrac pe fie-mea la grădi. Înăuntru e cald (chiar și în anotimpurile reci, că na, încălzire), afară e cancer. Sau pe vremea asta, cât de gros/subțire să o îmbrac când nici nu știu dacă azi e vară sau iarnă? Până la coadă, nici eu nu știu cum să ma îmbrac, când merg pe jos pana la buro îmi îngheață nasul și acolo leșin de cald. Nicicum nu-i bine.

A doua chestie e fundul. Lu’ fie-mea :D. Pentru noi e primul sezon rece fără scutec :D. Și Sara e genul care se așează (des) în mijlocul trotuarului cand plecăm de la grădi, pe bordură să se uite dupa bicicliști, prin iarbă în parc chit că-s sub 10 grade afară șamd. Când ajungem acasă, chiar dacă restul corpului e mok, fundul mi se pare tot timpul mai rece :)). Mi-ar plăcea să nu am problema asta.

Așa că eu una mă gândesc serios să investesc într-o pereche de nădragi din ăștia și o bluză/maieu pentru dedesubt. Am scris bine investesc, nu sunt cele mai ieftine chestii pe care le-am văzut 😀 (aici intervine partea cu mame nebune, cred că toți soții noștri ar fi de acord că suntem destul de duse dacă dăm atât pe o pereche de budigăi :D). Pe de altă parte se curăță singure (da, ați citit bine), așa că aș putea să i le dau pe repeat cât e la grădi și să fiu liniștită că nu îi e frig sau cald.

Bebepufulete dăruiește azi un voucher de reducere de 10%, dacă lăsați un comentariu (aici sau pe Facebook, nu contează) cu link pe site-ul lor ,la modelul care vă face cu ochiul. De-om fi mai mulți alegem cu random.org :).

IMG_2931

Saptamana asta

Standard

Luni:  În lift. Vecina de la 3 cu care n-am schimbat 2 vorbe în viața mea. O ciupesc ușor de obraz și o întreb: Hei micuțo, cum a fost azi la birou? Iți place?

Mom_Elevator2WEB

Marti: Pe stradă. Doi tineri îmbrațișându-se. Mă opresc lângă ei și dau dezaprobator din cap către duduie. Ntz ntz ntz, la vârsta asta și înca vrei în brațe?!

931

Miercuri: Un corporatist butonând.  Ia să văd, ce ai tu acolo? Nu-mi dai mie aifonul tau 6?

1260216771_top-10-iphone-apps-for-guys_flash

Joi. Tip bunuț cu prietena. Hei, ce zici, nu vrei să rămâi la mine acasă? O lăsăm pe prietena ta să plece și tu rămâi cu mine, aici, să ne jucăm.

???????????????????????????

Vineri O doamnă plânge în brațele soțului. Vaaai, dar cine te-a supărat? Răul asta? Lasă că îl bat eu pe el!

console

Sambata. La restaurant, cu vecina de la masa de langa. Ce mananci tu acolo? E buuun? Iti plaaace? Miam miam miam, ce draguta esti tu. Hai ca e bun, papa tot ca daca nu vin si pap eu!

stock-footage-young-woman-having-dinner-at-a-restaurant-her-choice-greek-salad-and-a-cocktail

Duminica Un tip super super drăguț. Mă duc la el și încep să mă strâmb și să scot tot felul de zgomote drăgălașe și să vorbesc stâlcit: Uiuiui ce simpatic ești (și il smotocesc de obrăjori până se fac roșii). Gugiu gugiu gugiu mânca-l-ar mama pe el de băiat flumos. Te uiți la mine, daaa? Ține e baiatul meu flumos? Gu gu gu gu ga ga ga ga 

-fd5d51df-b1b0-4b08-a2c7-044a0c6b4c10

Oat? Cu fie-mea au voie absolut toti adultii mai mult sau mai putin cunoscuti. Deah, deah, stiu, vechile mele dileme, dar de ceee e ok sa faci asta cu un plod de 4 ani si cu un adult nu? Si te mai si miri dupa ca nu-ti raspunde zambind, mvai ce copil nesuferit ai. Gr.

Mino

Standard

Sambata am crash-uit sedinta foto de nunta a prietenei mele Mino (ca na. fotografie de nunta. stiti voi) :))). Ma rog, cu acordul (cred) al fotografului oficial si in marea majoritate a cadrelor cand el facea altceva. Casa de piatra draga mea, va doresc sa fiti mega fericiti impreuna si intotdeauna la fel de indragostiti!

IMG_8004IMG_8046 IMG_8015 IMG_8035  IMG_8249  IMG_8298IMG_8281 IMG_8306 IMG_8315   IMG_8376 IMG_8397 IMG_8416 IMG_8452 IMG_8475 IMG_8499

Sim

Standard

O stiu pe Sim de z e c e  ani. Ma enerva groaznic la inceput (stiai asta Sim?) pentru ca era prea buna, prea draguta, prea calma, prea prietenoasa. Nimeni nu putea fi asa dragut, sigur va face ceva absolut diabolic la un moment dat (ma gandeam). 10 ani mai tarziu si nope, still there. Sim e unul din oamenii aia care chiar sunt asa de buni. Asa e ea, felul ei de a fi. Sincer si 100% autentic.

Pe Tudor l-am aflat intr-o buda din Coyote de la un party de-am iesit tremurand si cu ochii usor inlacrimati ca prima dintre prietenele mele era gravida. Imi place sa-mi imaginez ca la aparitia Anei a contribuit si vizita la Sara cand avea 3 luni si a facut ce facea ea cand veneau musafirii pe la noi (pe ma-sa de rusine ca spuneam ca urla non-stop si ea numa radea si dormea ca valiza-n gara).

Intr-o duminica din toamna asta dementa (pentru ca mie-oare numai mie?-mi se pare ca se crede primavara) m-am vazut cu ea si familia ei pentru cea mai scurta sedinta foto din istoria sedintelor foto (toate fotografiile de mai jos cred ca in 15 minute le-am prins, in o ora traversasem dus-intors juma de oras, facusem poze si fusesem si la un targ de vechituri). Da’ na, cat timp sa-ti si trebuiasca cand pozezi 4 oameni frumosi?

IMG_7075 IMG_7122 IMG_7160 IMG_7204  IMG_7343 IMG_7490 IMG_7500 IMG_7524IMG_7216

Ziua unu

Standard

Unii oameni gătesc.

Alții fac băi cu spumă.

Unii merg la petreceri.

Alții la cafea/șpriț să își povestească amarul prietenilor.

Unii ascută Chopin, alții merg pe munte, unii ronțăie gustări sau mănâncă înghețată.

Eu conduc.

That’s my thing.

De preferat singură. E greu să găsesc pe cineva cu care să-mi fie bine în mașină, e o alegere cel puțin la fel de importantă ca partenerul de viață sau colegul de cameră la facultate. Trebuie să știi când e de tăcut și căscat gura pe geam sau când e de vorbit. Complicat, deși nu imposibil. Deci, de regulă, singură.

Mă relaxează, mă consolează, mă calmează, mă binedispune. Îmi pun ordine în gânduri când conduc, iau decizii când conduc, planific jobul pe următorul an când conduc. Serios. M-am hotărât că vreau un copil când eram la volan. Clar că mă machiez când conduc, răspund la mailuri când conduc și chiar am o carte în mașină pe care o citesc când conduc :)) (ei, nu vă dați ochii peste cap, adică la semafor sau când e blocaj în trafic :P).

Ador să conduc (e un verb tâmpit dar nu găsesc altul să cuprindă toate cele de mai sus). Orice mașină în principiu, chiar nu fac fițe, deși nu, eu și automatele chiar nu suntem din același film (apropos de filme, previzibil că unul din filmele mele preferate are titlul Drive, nu? :D). Deci chiar orice mașină. Totuși a mea mă ține în brațe într-un anume fel inconfundabil. Plus că nu am condus nicio mașină căreia să-i stea fundul mai bine pe curbe. Conduc repede, da, dar prudent, you are safe with me, I promise :). Încă-mi place să mă învârt iarna cu ea pe zăpadă la fel cum încă îmi place să mă dau vara în leagăn (îs chestii la care nu cred că renunți vreodată :P). Și nu-s genul ăla obsedat de își botează mașina sau o spală din două în două zile (mba chiar de fapt cam de două ori pe an, zău, e super jegoasă săraca).

Nici cu asta n-a fost dragoste la prima vedere, mi-a fost multă vreme frică și chiar mai multă vreme am crezut că n-o să pot să conduc vreodată. Acum îmmm, mi se pare musai. Sara musai musai să conducă. E o chestie de independență. Nu vreau să stea după taxi, după prieten sau colegul beat cu permis ca să ajungă la mare într-o vineri seara. 🙂

Rezist fără probleme fără muzică, net și chiar fără aparatul de fotografiat (în toată luna septembrie am făcut maxim 10 poze). Habar n-am însă cum naiba o să stau eu minim o lună fără să conduc. Mi-am pus playlist-ul de octombrie pe telefon, mi-am lăsat pe hol doar pantofii fără toc și în cuier doar haine groase. Sunt ușor în sevraj. Sigur că nu m-a făcut mama cu fundul în mașină dar nu partea cu mersul pe jos mă deranjează ci lipsa cutiei mele de aerisit creierii pentru o perioadă foooarte lungă de timp.

Ceva soluții de detoxifiere? Și să nu mă trimiteți la spa, masaj, sală sau alergat în parc că nu e genul meu deloc :P.

Day one. Breathe in, breathe out. I can do this. :))

IMG_0060