Arhive zilnice: 29 septembrie 2014

Un an de grădi

Standard

Sara merge la grădi de 1 an și aproape o lună :).

Băi și chiar e o grădiniță mișto. Zău că am văzut câteva grădinițe Montessori și niciuna nu se compară cu asta la felul în care e aranjată :). Apropos, nește poze la curtea aia nouă n-ar strica :P. Nici nu știu ce sunt jumate din chestiile alea. Am tras cu ochiul și am văzut o tablă în loc de zid să poată desena și ceva ce semăna cu o cadă unde (dacă am înțeles bine de la o altă mămică mai în temă ca mine) s-au tot stropit astă vară pe caniculă (vara se mută afară. da. pe bune. de tot. doar la somn intră). Diverse chestii pe care se pot cățăra și multe alte drăcii. Să subliniez că mi se pare perfect că stau numai afară și că au voie să se joace cu apă și că ies și pe ploaie și pe vânt și pe zăpadă (sunt însă sau încă și copii care doresc să rămână în grădiniță când plouă sau ninge. fie-mea, evident, nu-i printre ei :D). Și cursurile incluse: Copilul Verde (care chiar cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare) și Copilul Curator (așa îi zice oare? nu-s bună la nume de opționale, e Irina acolo și îi învață despre corpul omenesc). Tare mult îmi place și ea (felul în care se poartă cu ei) și ce îi învață. Cum să explic. E important pentru un copilaș să învețe cum funcționează corpul lui :). Și da, de pe la 3 ani jumate Sara știe unde îi e inima, stomacelul, cum circulă mâncarea și multe alte chestii. Toate făcute cu experimente haioase, desenat și jucat.

Revenind la primul an :). Îmi vine să zic așa: copilului îi ia cam o lună să se adapteze, parintelui un an :). Poate doar mămicilor? Sotzoo pare constant mai sănătos la cap decât mine. Bine, așa părea și before plod, after all a fost criteriu eliminatoriu la za big da :)).

Acuma serios, Sara e mult schimbată față de acum un an. Tot la fel de ghiocel dar totuși altfel, lipită de prietenele ei cele mai bune și legată de copiii mai mari. Incomparabil mai vorbărață și descurcăreață. Muuulte rele a prins din zbor, clar, dar tot cred că-i un copil blând (în ciuda faptului că mi-a mărturisit că i-a zis lui Răzvan că e urât și-am murit de rușine. nu e, e draguț Răzvan, zău, așa crede și ea, Răzvan, tati și mami de Răzvan. și că a decis să spele oglinda din baie cu Todola (translation: Teodora) taman în timpul orei de masă. alte „prostii” nu mai știu să fi făcut, nu mi-a mai declarat :D).

Done. Next blog post.

Păi da, mie cam un an mi-a luat. Sau nu știu când m-am relaxat. Ședinta individuală cu Erika (educatoarea de la grupa Sarei) a fost clar un punct de cotitură.

Am fost miercuri la ședința cu părinții grupei Sarei. Mămici tinere, mămici frumoase, tătici (chiar au fost câțiva), mămici cu priviri blânde, mămici haioase, mămici doamne, mămici copile, și ei bine, unele mămici de care recunosc că mie una îmi e un pic frică. Doar un pic.

Pentru fiecare contează altceva: pentru cineva colțurile, pentru cineva planul de incendiu, pentru cineva lumina becului, pentru cineva metri pătrați de aer, pentru cineva opționalele, pentru cineva acreditarea AMI (patalama Montessori adică), tariful șamd. Eu mă mențin la nivel de dărâmat grădinița dacă nu-mi ia cineva copilul în brațe când plânge, fix cum ziceam acum un an.

Dar rațional, calmă după un an de grădi, cu un copil care n-a zis o dată măcar în acest an și că nu vrea să meargă la grădi, cred că e mai mult pentru mine decât pentru ea :).

Adică pentru mine e important să știu că e cineva acolo care o ia în brațe. Sara le mai spunea uneori fetelor că vrea să o lase în pace să se liniștească (știu sigur că e adevărat, că îmi mai spunea și mie acasă; e printre puținele momente în care n-o ascult și o tratez exact ca pe o femie mică ce e – știți aia cu: ce ai dragă? nimic! :D). Și încă o dată, dărâm grădinița aia dacă fie-mea plânge fără să o ia cineva în brațe, chit că e pentru mine, pentru ea, pentru nu contează cine. Este singurul lucru peste care nu voi trece vreodată, poa să fie aur de sus până jos :D.

Și cred că pentru toți părinții sunt importante lucrurile care ne fac pe noi să ne simțim ok. Să știm că am făcut alegerea bună, că e în siguranță aici. Să fim noi împăcați cu asta. Pentru că este trautmatizant as fuck pentru noi :)). Da, da, ei ca ei, chiar am senzația că de multe ori e mai greu pentru părinți (a se citi mămici :D). Serios, după ce am stat lipiți ca niște maimuțe de puii ăștia mici și știm și că sprânceana dreapta ridicată înseamna papa și cea stângă caca trebuie să îi lăsăm cu niște străini.

Acuma sigur că îi ok să gândim așa, dar parcă iar îmi vine în cap că poate nu abordăm problema cum trebuie.

Am dat share pe feisbuc acum vreo câteva zile la un citat din Maria Montessori:

„One test of the correctness of educational procedure is the happiness of the child.”

Păi e. Fix asta e.

Adică stați o secundă și gândiți-vă.

E copilul meu fericit la grădiniță?

E?

Ok. Waldorf, Reggio, Montessori, de stat, normală, alternativă, cu mâncare bio sau cu șunculiță, orice nație sau modă ar fi.

E ok.

Și mă scuzați, dar dacă copilul nu e ok la fel de bine spun ia-l frate și du-l. De ce mai stai acolo? Nu că aia că ailaltă că X că Y că Z c-o fi c-o păți. Ia-l și mută-l. Gata. Du-l acasă cu bonă. Ceva. Nu-l lăsa acolo dacă simți că lui nu-i e bine.

Asta contează. Atât. Asta e măsura. Nu neapărat materialul din care e făcut pătuțul, informările primite pe e-mail despre ce a făcut copilul sau cât a mâncat la prânz. Opționalele la care participă. Data la care își dă educatoare examenul.

Doar asta. Singura întrebare care ar trebui pusă: e copilul meu fericit aici?

Nu mă înțelegeți greșit, în procesul meu de adaptare (și cu ușoară rușine recunosc că era al meu și nu al Sarei) am făcut de mai multe ori ca un uragan. Așa dacă mă vedeți sunt o creatură relativ mică, zâmbesc (cred) destul de mult și par relativ inofensivă.

Nu-s. Sunt colerică și pasională și fac exact ca un uragan când vine vorba de fie-mea. Și de asta nu mi-e rușine. 🙂

Atâta că de fiecare dată când am avut ceva de spus m-am dus și am spus-o. Am discutat-o cu oamenii ăștia de acolo până am înțeles și eu și ei (posibil ei să fi înțeles că-s nebună :))) ). Până am lămurit-o. Cred că este nevoie de mai multă comunicare, și din partea părinților, dar și din partea grădiniței. Mai uităm și noi și ei, adică eu una nu simt nevoia atâta timp cât fie-mea e râzăcioasă, dar uite musai să îmi fac programare la o ședință cu Erika.

Dragi părinți. Grădinița nu ar trebui să fie inamicul nostru ci partenerul nostru. Și din nou (ultima oară o zic, promit :P) singura măsură a „parteneriatului” ăsta e fericirea copiilor noștri.

IMG_3075