Arhive zilnice: 24 septembrie 2014

Generația părinților care se joacă

Standard

De frică cred. Să nu ajungem ca părinții noștri. Multe le facem de frică să nu ajungem ca ei. Să fim pe dos decât au fost ei, să nu le repetăm greșelile, să nu repetăm adulți ca noi 🙂

Meh, makes sense.

Atâta că generăm extreme. Vă mărturisesc că la fel cum înca îmi displace promovarea alăptatului prin invadarea cu poze cu conținut explicit pe Facebook la fel îmi displac inca si copiii parintilor care nu spun niciodata nu.

Si la fel imi displac parintii care fac din joaca o treaba, o chestie ordonată, cu cap și sfârșit, musai să se desfășoare conform unor standarde necunoscute.

Am incercat sa o invat literele, dar nu e interesata de ele, ce sa fac?

E incapatanata si nu vrea sa se joace cu sortatorul, cum sa procedez?

Ajutooor, are 2 ani si inca nu stie sa numere pana la 10 ?!

Mai bine duceti-va-n bucatarie si faceti-va o cafea cu lapte. Inspirati, expirati. Alegeti-va un scaun si stati pe el. Taceti din gura pentru o secunda. Pentru mai multe secunde.

Incetati sa va ganditi ce vreti voi sa faca copilul vostru si incercati sa va ganditi ce vrea sa facă el. Ce il intereseaza, de ce e atras.

Vrea sa se catere? Super, toata ziua in parc sa aiba pe ce.

Nu-i place nicio jucarie, tranteste in continuu? Perfect, cumparam o minge si ne jucam pana se satura.

Ii plac cartile? Minunat, fuga la biserica cu un acatist.

În loc să bage obiectele în sortator face un turn cu ele? Ideal.

Și așa mai departe.

Atâta m-am săturat de joaca asta impusă. De părinți care așteaptă cu urechile ciulite primele litere învâțate.

De ce să nu-i lăsăm să se joace singuri? De ce să nu-i lăsăm să se plictisească? Ce e așa de rău și greșit la asta?

Cele mai frumoase povești le cântă fie-mea cu o voce sfătoasă când crede că nu o ascultă nimeni, plictisită de cărțile pe care le știe (cred) deja pe dinafară. Ieri însă, de exemplu, nu a făcut nimic altceva decât să sară de pe masă pe canapea. Când am fost să fac un duș rămăsese blocată între ele, cu mâinile pe masă și picioarele pe canapea, și râdea singură, amuzată. Nu că am lăsat-o, am ajutat-o să sară și de pe fotoliu. Tot ieri am văzut niște elevi care se luptau cu puzzle-ul cu Europa pe care ea îl face de pe la 3 ani (în condițiile în care vă reamintesc că mă-sa-i varză total la geografie). Ea alege întotdeauna ce face și daca vrea să facă singură sau are nevoie de ajutor (și nu pot să ratez ocazia să zic că sufăr ca un câine la fiecare poză de pe feisbuc cu câte o fetiță îmbrăcată impecabil în nește nuanțe diafane și asortate când fie-mea se îmbracă și își alege haine singură, astfel încât 80% din garderobă e cu Minnie. și dacă nu e cu Minnie e cu multe culori țipătoare. niște sclipici cred că n-ar strica, dar ar muri pipota-n mine).

Mă întreb dacă ar mai fi la fel de interesată de unele chestii dacă eu aș fi constant langa ea cu cărțilea alea cu litere, în poleposition pentru o tură de învățat cu folos. Hai să citim, hai să facem.

Cred că dacă aș avea pe cineva care să-mi propună în fiecare zi să merg pe afară să fac câte o fotografie în maxim două săptămâni  aș lăsa aparatul jos.

O fi așa de la noi, om fi noi ciudate și restul lumii nu-i, ce știu eu, se poate. Insist că nu mă pricep la crescut copii, nici de fie-mea nu-s convinsă.

Dumincă eram într-o librărie. În spatele meu o fetiță de clasa a 2-a și părinții.

Mama încerca să o convingă să cumpere o carte de activități (cred că asta era):

Hai, uite, o să ne jucăm toți, fiecare are câte un rol, e super distractiv!

-Nu e distractiv, vouă vă plac tot timpul jocurile complicate.

-Dar nu e adevărat, e distractiv, uite, scrie aici: DISTRACȚIE GARANTATĂ. Vezi?

-Nuuuu, hai să cumpărăm o carte cu animale.

Intervine tatăl:

-Nu poți să faci în viață numai ce vrei. Animale și numai animale. Trebuie să îți îmbunătățești cultura generală!

Mama:

-Trebuie să lucrezi în plus față de ce faceți la școală, nu se poate numai animale și atât.

Mdaaa. Ce-o fi fost așa de complicat să profite de pasiunea ei pentru animale și să o invețe zoologie. Geografie prin animale. Habar n-am. Cred că aș putea debita și câteva probleme de matematică cu animale din amintirile mele ruginite. Poate fata aia e cel mai bun veterinar din lumea anilor 2030. Părinții ei însă,  sunt amândoi convinși că așa se face educație. Vorbesc puțin tare, cu certitudinea că îi bine cum procedează. Se ocupă de ea, niște părinți implicați, nu ca ăia care îi lasă la televizor și nu verifică temele niciodată. O lume întreagă le dă dreptate.

Stau acolo întoarsă la un raft de lemn cu povești colorate, mă uit în gol și mă gândesc că aici, acum, în secunda asta, copilul ăsta e oprit. Oprit să citească ce-i place, să facă ce-i place. Îh. Îmi vine să scriu aripi tăiate, dar e puțin dramatic și exagerat. N-am cum să îmi dau eu seama acum cum e familia asta, cum e copilul ăsta șamd.

E doar o impresie din o după-amiază ploioasă. Trece sigur.

Dar totuși. Nu vreți să vorbim mai puțin și să ascultăm  mai mult? Să le propunem mai puține chestii și să observăm  mai mult de ce sunt interesați? Să îi lăsăm pe ei să aleagă cu ce și când se joacă în loc să stăm cu lista de activități în dreapta? 🙂

IMG_0989