Despre vânturi și alte cele

Standard

Că tot s-a interpretat relativ apropiat toata circoteca cu leapșa de cărți (și mda, achiesez la o sprânceană ridicată la unele titluri dar per ansamblu tot mi se pare o idee haioasă și pentru că la naiba, e așa drăguț să fie cititul mainstream sau hipster sau ma rog, oatevăr, la moda :)); iar bonus, am deja bookdate-uri ca urmare a listelor astea, deci da, e clar, sunt fan liste).

Revenind. Când eram eu mică și puțin gravidă în opt luni am dat nas în nasurile noastre virtuale cu un prieten cu care nu mai vorbisem de vreooo 15 ani (matusalemică, știu). Tătic cu ceva mai multă experiență decât mine. Mi-a pus și el, desigur, ca mulți altii, placa cu să mă pregătesc de cea mai tare experiență și fericire din viața mea, într-o vreme în care astea erau doar cuvinte goale și din care nu înțelegeam nimic (și nici n-am înțeles multă vreme după). N-a fost nici primul nici ultimul, după cum ziceam. Mi-a zis însă una care m-a bântuit mult și atunci, și uite că mă mai gândesc la ea și 4 ani după. În același registru cu cele de mai sus, îmi zice: Și când o să tragă un vânt o să ți se pară cel mai minunat din Univers! (exprimarea a fost ușor mai plastică :D).

Am zâmbit politicos. Nu îmi trecea prin cap ce aș fi putut zice legat de subiect. Dar m-am gândit după.

Băi, pe bune, oare așa o fi? Chiar o să mi se pară un vânt, ok, fie el și de la fie-mea, cel mai minunat lucru din Univers? Adică n-o să-mi pot da seama, la naiba, că pute, la fel ca orice alt vânt din Univers sau mă rog, de pe Pământ (apropos, oare extratereștii trag pârțuri?).

Ei bine, patru ani după, raportez că nu, vânturile, chiar și de la fie-mea, încă put. Uneori odios, dureros, până la lacrimi. Prea multe amănunte? 😀 Ok, put.

Cred însă, că  acolo, printre noi, pe lângă noi, există părinți pentru care da, vânturile propriului odor pur și simplu nu put. Deloc. Le îndură cu zâmbetul pe buze ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. La fel cum trec impasibili și peste pumnul în falcă încasat în joacă de la propriul odor. Peste faptul că a scuipat în farfuria vecinului. Că a dat un bebeluș jos de pe leagăn. Că țipă de încremenești și urlă că nu vrea ciorbiță din astaaaa într-un restaurant plin ochi de oameni în timp ce trage jos fețele de masă de la mesele vecine. Șamd. Pentru unii dintre noi, părinții, orice ar face propriul odor este minunat, perfect sau, la cei cu încă o umbră de gândire, acceptabil sau justificabil. E mic, e obosit șamd.

Nu vreau să le zic nimic celor de mai sus, chiar înțeleg cum se poate întâmpla că nici fie-mea nu e cel mai cuminte exemplar din Univers. Viața lor, copiii lor, da, o să se lovească Sara de ei toată viața dar încă nu cred că rolul meu în viață e să fac educație altora.

Vouă, celorlalți, însă, cei care spuneți NU copiilor voști când vor să îi aplice o directă unui alt copil că nu le-a dat jucăria X sau care îi învățați să miroasă o floare în loc să o rupă, vouă însă, parcă mă simt datoare cu un mulțumesc. Mulțumesc 🙂

IMG_1022

 

Anunțuri

3 răspunsuri »

  1. Pingback: Generația părinților care se joacă | Sleepy 00

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s