Arhivele lunare: septembrie 2014

Un an de grădi

Standard

Sara merge la grădi de 1 an și aproape o lună :).

Băi și chiar e o grădiniță mișto. Zău că am văzut câteva grădinițe Montessori și niciuna nu se compară cu asta la felul în care e aranjată :). Apropos, nește poze la curtea aia nouă n-ar strica :P. Nici nu știu ce sunt jumate din chestiile alea. Am tras cu ochiul și am văzut o tablă în loc de zid să poată desena și ceva ce semăna cu o cadă unde (dacă am înțeles bine de la o altă mămică mai în temă ca mine) s-au tot stropit astă vară pe caniculă (vara se mută afară. da. pe bune. de tot. doar la somn intră). Diverse chestii pe care se pot cățăra și multe alte drăcii. Să subliniez că mi se pare perfect că stau numai afară și că au voie să se joace cu apă și că ies și pe ploaie și pe vânt și pe zăpadă (sunt însă sau încă și copii care doresc să rămână în grădiniță când plouă sau ninge. fie-mea, evident, nu-i printre ei :D). Și cursurile incluse: Copilul Verde (care chiar cred că nu mai are nevoie de nicio prezentare) și Copilul Curator (așa îi zice oare? nu-s bună la nume de opționale, e Irina acolo și îi învață despre corpul omenesc). Tare mult îmi place și ea (felul în care se poartă cu ei) și ce îi învață. Cum să explic. E important pentru un copilaș să învețe cum funcționează corpul lui :). Și da, de pe la 3 ani jumate Sara știe unde îi e inima, stomacelul, cum circulă mâncarea și multe alte chestii. Toate făcute cu experimente haioase, desenat și jucat.

Revenind la primul an :). Îmi vine să zic așa: copilului îi ia cam o lună să se adapteze, parintelui un an :). Poate doar mămicilor? Sotzoo pare constant mai sănătos la cap decât mine. Bine, așa părea și before plod, after all a fost criteriu eliminatoriu la za big da :)).

Acuma serios, Sara e mult schimbată față de acum un an. Tot la fel de ghiocel dar totuși altfel, lipită de prietenele ei cele mai bune și legată de copiii mai mari. Incomparabil mai vorbărață și descurcăreață. Muuulte rele a prins din zbor, clar, dar tot cred că-i un copil blând (în ciuda faptului că mi-a mărturisit că i-a zis lui Răzvan că e urât și-am murit de rușine. nu e, e draguț Răzvan, zău, așa crede și ea, Răzvan, tati și mami de Răzvan. și că a decis să spele oglinda din baie cu Todola (translation: Teodora) taman în timpul orei de masă. alte „prostii” nu mai știu să fi făcut, nu mi-a mai declarat :D).

Done. Next blog post.

Păi da, mie cam un an mi-a luat. Sau nu știu când m-am relaxat. Ședinta individuală cu Erika (educatoarea de la grupa Sarei) a fost clar un punct de cotitură.

Am fost miercuri la ședința cu părinții grupei Sarei. Mămici tinere, mămici frumoase, tătici (chiar au fost câțiva), mămici cu priviri blânde, mămici haioase, mămici doamne, mămici copile, și ei bine, unele mămici de care recunosc că mie una îmi e un pic frică. Doar un pic.

Pentru fiecare contează altceva: pentru cineva colțurile, pentru cineva planul de incendiu, pentru cineva lumina becului, pentru cineva metri pătrați de aer, pentru cineva opționalele, pentru cineva acreditarea AMI (patalama Montessori adică), tariful șamd. Eu mă mențin la nivel de dărâmat grădinița dacă nu-mi ia cineva copilul în brațe când plânge, fix cum ziceam acum un an.

Dar rațional, calmă după un an de grădi, cu un copil care n-a zis o dată măcar în acest an și că nu vrea să meargă la grădi, cred că e mai mult pentru mine decât pentru ea :).

Adică pentru mine e important să știu că e cineva acolo care o ia în brațe. Sara le mai spunea uneori fetelor că vrea să o lase în pace să se liniștească (știu sigur că e adevărat, că îmi mai spunea și mie acasă; e printre puținele momente în care n-o ascult și o tratez exact ca pe o femie mică ce e – știți aia cu: ce ai dragă? nimic! :D). Și încă o dată, dărâm grădinița aia dacă fie-mea plânge fără să o ia cineva în brațe, chit că e pentru mine, pentru ea, pentru nu contează cine. Este singurul lucru peste care nu voi trece vreodată, poa să fie aur de sus până jos :D.

Și cred că pentru toți părinții sunt importante lucrurile care ne fac pe noi să ne simțim ok. Să știm că am făcut alegerea bună, că e în siguranță aici. Să fim noi împăcați cu asta. Pentru că este trautmatizant as fuck pentru noi :)). Da, da, ei ca ei, chiar am senzația că de multe ori e mai greu pentru părinți (a se citi mămici :D). Serios, după ce am stat lipiți ca niște maimuțe de puii ăștia mici și știm și că sprânceana dreapta ridicată înseamna papa și cea stângă caca trebuie să îi lăsăm cu niște străini.

Acuma sigur că îi ok să gândim așa, dar parcă iar îmi vine în cap că poate nu abordăm problema cum trebuie.

Am dat share pe feisbuc acum vreo câteva zile la un citat din Maria Montessori:

„One test of the correctness of educational procedure is the happiness of the child.”

Păi e. Fix asta e.

Adică stați o secundă și gândiți-vă.

E copilul meu fericit la grădiniță?

E?

Ok. Waldorf, Reggio, Montessori, de stat, normală, alternativă, cu mâncare bio sau cu șunculiță, orice nație sau modă ar fi.

E ok.

Și mă scuzați, dar dacă copilul nu e ok la fel de bine spun ia-l frate și du-l. De ce mai stai acolo? Nu că aia că ailaltă că X că Y că Z c-o fi c-o păți. Ia-l și mută-l. Gata. Du-l acasă cu bonă. Ceva. Nu-l lăsa acolo dacă simți că lui nu-i e bine.

Asta contează. Atât. Asta e măsura. Nu neapărat materialul din care e făcut pătuțul, informările primite pe e-mail despre ce a făcut copilul sau cât a mâncat la prânz. Opționalele la care participă. Data la care își dă educatoare examenul.

Doar asta. Singura întrebare care ar trebui pusă: e copilul meu fericit aici?

Nu mă înțelegeți greșit, în procesul meu de adaptare (și cu ușoară rușine recunosc că era al meu și nu al Sarei) am făcut de mai multe ori ca un uragan. Așa dacă mă vedeți sunt o creatură relativ mică, zâmbesc (cred) destul de mult și par relativ inofensivă.

Nu-s. Sunt colerică și pasională și fac exact ca un uragan când vine vorba de fie-mea. Și de asta nu mi-e rușine. 🙂

Atâta că de fiecare dată când am avut ceva de spus m-am dus și am spus-o. Am discutat-o cu oamenii ăștia de acolo până am înțeles și eu și ei (posibil ei să fi înțeles că-s nebună :))) ). Până am lămurit-o. Cred că este nevoie de mai multă comunicare, și din partea părinților, dar și din partea grădiniței. Mai uităm și noi și ei, adică eu una nu simt nevoia atâta timp cât fie-mea e râzăcioasă, dar uite musai să îmi fac programare la o ședință cu Erika.

Dragi părinți. Grădinița nu ar trebui să fie inamicul nostru ci partenerul nostru. Și din nou (ultima oară o zic, promit :P) singura măsură a „parteneriatului” ăsta e fericirea copiilor noștri.

IMG_3075

Reclame

Generația părinților care se joacă

Standard

De frică cred. Să nu ajungem ca părinții noștri. Multe le facem de frică să nu ajungem ca ei. Să fim pe dos decât au fost ei, să nu le repetăm greșelile, să nu repetăm adulți ca noi 🙂

Meh, makes sense.

Atâta că generăm extreme. Vă mărturisesc că la fel cum înca îmi displace promovarea alăptatului prin invadarea cu poze cu conținut explicit pe Facebook la fel îmi displac inca si copiii parintilor care nu spun niciodata nu.

Si la fel imi displac parintii care fac din joaca o treaba, o chestie ordonată, cu cap și sfârșit, musai să se desfășoare conform unor standarde necunoscute.

Am incercat sa o invat literele, dar nu e interesata de ele, ce sa fac?

E incapatanata si nu vrea sa se joace cu sortatorul, cum sa procedez?

Ajutooor, are 2 ani si inca nu stie sa numere pana la 10 ?!

Mai bine duceti-va-n bucatarie si faceti-va o cafea cu lapte. Inspirati, expirati. Alegeti-va un scaun si stati pe el. Taceti din gura pentru o secunda. Pentru mai multe secunde.

Incetati sa va ganditi ce vreti voi sa faca copilul vostru si incercati sa va ganditi ce vrea sa facă el. Ce il intereseaza, de ce e atras.

Vrea sa se catere? Super, toata ziua in parc sa aiba pe ce.

Nu-i place nicio jucarie, tranteste in continuu? Perfect, cumparam o minge si ne jucam pana se satura.

Ii plac cartile? Minunat, fuga la biserica cu un acatist.

În loc să bage obiectele în sortator face un turn cu ele? Ideal.

Și așa mai departe.

Atâta m-am săturat de joaca asta impusă. De părinți care așteaptă cu urechile ciulite primele litere învâțate.

De ce să nu-i lăsăm să se joace singuri? De ce să nu-i lăsăm să se plictisească? Ce e așa de rău și greșit la asta?

Cele mai frumoase povești le cântă fie-mea cu o voce sfătoasă când crede că nu o ascultă nimeni, plictisită de cărțile pe care le știe (cred) deja pe dinafară. Ieri însă, de exemplu, nu a făcut nimic altceva decât să sară de pe masă pe canapea. Când am fost să fac un duș rămăsese blocată între ele, cu mâinile pe masă și picioarele pe canapea, și râdea singură, amuzată. Nu că am lăsat-o, am ajutat-o să sară și de pe fotoliu. Tot ieri am văzut niște elevi care se luptau cu puzzle-ul cu Europa pe care ea îl face de pe la 3 ani (în condițiile în care vă reamintesc că mă-sa-i varză total la geografie). Ea alege întotdeauna ce face și daca vrea să facă singură sau are nevoie de ajutor (și nu pot să ratez ocazia să zic că sufăr ca un câine la fiecare poză de pe feisbuc cu câte o fetiță îmbrăcată impecabil în nește nuanțe diafane și asortate când fie-mea se îmbracă și își alege haine singură, astfel încât 80% din garderobă e cu Minnie. și dacă nu e cu Minnie e cu multe culori țipătoare. niște sclipici cred că n-ar strica, dar ar muri pipota-n mine).

Mă întreb dacă ar mai fi la fel de interesată de unele chestii dacă eu aș fi constant langa ea cu cărțilea alea cu litere, în poleposition pentru o tură de învățat cu folos. Hai să citim, hai să facem.

Cred că dacă aș avea pe cineva care să-mi propună în fiecare zi să merg pe afară să fac câte o fotografie în maxim două săptămâni  aș lăsa aparatul jos.

O fi așa de la noi, om fi noi ciudate și restul lumii nu-i, ce știu eu, se poate. Insist că nu mă pricep la crescut copii, nici de fie-mea nu-s convinsă.

Dumincă eram într-o librărie. În spatele meu o fetiță de clasa a 2-a și părinții.

Mama încerca să o convingă să cumpere o carte de activități (cred că asta era):

Hai, uite, o să ne jucăm toți, fiecare are câte un rol, e super distractiv!

-Nu e distractiv, vouă vă plac tot timpul jocurile complicate.

-Dar nu e adevărat, e distractiv, uite, scrie aici: DISTRACȚIE GARANTATĂ. Vezi?

-Nuuuu, hai să cumpărăm o carte cu animale.

Intervine tatăl:

-Nu poți să faci în viață numai ce vrei. Animale și numai animale. Trebuie să îți îmbunătățești cultura generală!

Mama:

-Trebuie să lucrezi în plus față de ce faceți la școală, nu se poate numai animale și atât.

Mdaaa. Ce-o fi fost așa de complicat să profite de pasiunea ei pentru animale și să o invețe zoologie. Geografie prin animale. Habar n-am. Cred că aș putea debita și câteva probleme de matematică cu animale din amintirile mele ruginite. Poate fata aia e cel mai bun veterinar din lumea anilor 2030. Părinții ei însă,  sunt amândoi convinși că așa se face educație. Vorbesc puțin tare, cu certitudinea că îi bine cum procedează. Se ocupă de ea, niște părinți implicați, nu ca ăia care îi lasă la televizor și nu verifică temele niciodată. O lume întreagă le dă dreptate.

Stau acolo întoarsă la un raft de lemn cu povești colorate, mă uit în gol și mă gândesc că aici, acum, în secunda asta, copilul ăsta e oprit. Oprit să citească ce-i place, să facă ce-i place. Îh. Îmi vine să scriu aripi tăiate, dar e puțin dramatic și exagerat. N-am cum să îmi dau eu seama acum cum e familia asta, cum e copilul ăsta șamd.

E doar o impresie din o după-amiază ploioasă. Trece sigur.

Dar totuși. Nu vreți să vorbim mai puțin și să ascultăm  mai mult? Să le propunem mai puține chestii și să observăm  mai mult de ce sunt interesați? Să îi lăsăm pe ei să aleagă cu ce și când se joacă în loc să stăm cu lista de activități în dreapta? 🙂

IMG_0989

Adunate :)

Standard

La ideea Oanei, le pun și aici să nu le uit și să nu le pierd pe feisbuc 🙂

Vorbesc cu fie-mea in multe feluri (printesa, vierme, iubita, mami, gandac, gargarita, maimuta samd). Unul din ele e pui, puiule. Puiule in sus, puiule in jos, pana ieri cand Sara imi zice: Mami, si tu esti un pui. Un pui de somn. :)) #busted #sleepy

 

La plecarea de la gradi baietelul cu cei mai frumosi ochi verzi din istoria ochilor verzi de gradinita iese in usa si zice: Te iubesc Sara! :)) #atat

 

Geopolitica la 3 ani jumate: „Lusia e male, a papat tot cand ela mica”. Se pare ca nu s-a saturat inca. #funnylittlegirl

 

Catarata pe-un gard: sunt asa de male ca pot sa cad #funnylittlegirl

 

In drum spre masina. „Tzine conduce? Mami, tati sau eu?” #thatsmygirl

 

Bunica făcuse un foc din care ieșea mult fum. Șie ie cu șeața asta?

 

Studiind pelerina de ploaie. De țe ie poltocalie? O voiam loșie. Sau loz.

Cred mama, dar ți-am luat-o nu știu, când aveai vreo 3 luni, n-aveam de unde să știu atunci că o vrei roșie.

Aviam tlei luni? Și acum am tlei ani.

Trei ani și nouă luni, zic.

Aoălieu, înseamnă că am clescut male!

 

IMG_1551

 

Septembrie-Take 2

Standard

Îmi pare rău dar nu am rezistat cu CD-ul ăla de muzică românească. Am încercat, dar nu. Chiar nu. Zău. Nu e pentru mine (chit că melodia Anei Odangiu e înca sunet de apel, mă binedispune 🙂 ).

Sara a uitat de ale tale așa că am trecut iar la asta „străineză”. Avem și danezi, și australieni, tăti națiile, să nu se supere careva. Muzică să pot dansa cu fie-mea (că suntem în era dansatului prin casă) și muzică care merge cu zilele astea de septembrie (good job september these days btw). Dați un ochi, poate găsiți una să meargă și cu zilele voastre de septembrie 🙂

Roxi si Vasi – Trash the pants

Standard

Știu, știu, în mod normal e trash the dress (sau love the dress mai nou și da, rochia lui Roxi a fost superbă :D). Da’ nimic nu e la locul lui cu cei doi Crazy Lovers (<-link catre trailerul de la nunta lor, în cazul în care vreți să vă ofticați și voi ca mine că n-ați avut așa ceva) așa că noi am distrus pantalonii lui Vasi (dovada mai jos :D) datorită cățăratului pe bârna aia de-o vedeți în poze (și nu, nu l-am obligat eu :)) ). Trei zile înainte de ședința asta foto am stat cu ochii cât cepele pe AcuWeather și alte 30j de site-uri de gen. Nori cu soare, nori cu soare, pfff, vremea ideală pentru fotografiat. Sâmbătă? Nori cu soare, nori cu soare. Și când ne-a plouat torențial (noroc că eram în pădure) tot nori cu soare arăta AcuWeather-ul trăiască. În ciuda norilor tot a fost una din cele mai drăguțe ședințe foto, îmi place de mor să le fac poze oamenilor ăstora, nu știu dacă e pentru că sunt așa frumoși sau că-s super haioși dar le-am zis să mă cheme cel puțin o dată pe an să mai facem una (următoarea sper să fie la botez :)) ).

IMG_4141IMG_4590 IMG_4228   IMG_3890 IMG_4450 IMG_4389 IMG_4323 IMG_4313  IMG_4616 IMG_4660 IMG_4691an

 

În o carte

Standard

Furtună mare, tunete, fulgere. Sara citește înainte de somnul de prânz. La trezire, când soarele a răsărit deja, îmi povestește: Mami, a tunat și mi-a fost flică așa că m-am ascuns într-o carte. 🙂

La mulți ani de ziua literaturii (cică). Vă sau ne doresc să ne găsim cărțile perfecte în care să ne ascundem 🙂 (asta dacă mai suportați chestii cu cărți după invazia de cititori de pe Facebook :P). A, și apropos, știți de campania Uita o carte undeva? I am a total sucker for that random act of kindness shit. Deci am ales o carte și o să o uit azi pe undeva, pentru cineva 🙂 Event-ul pe Facebook e aici si in presa s-a scris pe aici.

IMG_4793 IMG_4795

Despre

Standard

Îmi propun de ceva vreme să scriu aici cum a fost să merg cu Sara la țară juma de lună, dar nu știu de ce nu-mi iese. Aș vrea să scriu de frică că o să vină ziua când n-o să mai vrea să meargă acolo cu mine (nici eu nu am vrut multă vreme). Și să îi amintesc aici despre ce frumos e acolo. Cred că e de vină mătușa mea care mi-a zis într-o seara: Ia să te văd eu cum scrii tu pe blog cât poate fi de perfect să aștepți seara pe un leagăn să iasă stelele și o broască verde de sub stâlpul casei.

Și mă tot gândesc cum să scriu despre familia de broaște și puzderia de stele și nu îmi iese.

În plus, deși teoretic în weekend mai scriu pentru blog, în weekend n-am ce să povestesc. Cum îmi beau eu cafeaua pe balcon cu fie-mea, fiecare cu nasul în câte o carte? Cum ne schimbăm în mijlocul zilei în niște rochii lungi (că ălea se învârt mai bine) și dansăm în dormitor, pe muzica mea dubioasă? Cum râde în hohote și mă întreabă dacă dansez urât? Eu mă opresc din învârteli și îi spun seriosă că nu, dansez extraordinar de frumos (deși de fapt cred că semăn cu Elaine când dansez). Cum îi spun că o să vină Anya pe la ea și Sara mă întreabă dacă vine pentru că și-a dorit ea? Și eu îi zic că da, dorințele se îndeplinesc. Cum stau și mă uit la fie-mea cum își mănâncă ciorba cu privirea mea de bovină îndrăgostită (pe care o văd și în ochii sotzoo-lui când se uită la ea) și îi spun că e o minune și că o iubesc extraordinar de mult și încă o mie de declarații mai mult sau mai puțin siropoase și relativ stupide? Fie-mea își dă capul pe spate și râde, iar, în hohote, fericită. Mă gândesc că vai de fundul ăluia de-o va iubi de va râde ea așa și de el (și teamă îmi e că va râde, da). Despre cum mă mai rotesc pe aici când doarme ea, gătesc lasagna (unul din cele două feluri de mâncare pe care știu să le fac când vin musafiri), mai prelucrez niște fotografii cu niște oameni frumoși. Despre cum în o duminică seara două fete mici râd mai mult decât 30 de adulți într-o săptămână în timp ce dau concert în balcon (spre extazul vecinilor)?

Nu îmi iese să povestesc asta. Să explic că zilele astea de la etajul șase din blocul nostru comunist, zile în care sunt nemachiată, cu siguranță nepieptănată (deși m-au coafat patru mânuțe mici și drăguțe de mai multe ori), cu niște fire albe și pantaloni lălâi, râsă mult, dansată și parțial dormită, zilele astea sunt ce-mi doresc în viață.

IMG_1366