Arhive zilnice: 3 martie 2014

Che sera sera

Standard

From the perks of being a blogger 🙂

Am discutat zilele trecute despre asta cu fetele si acum profit de somnul Sarei sa scriu in tihna.

Cum ajungi la decizia de a face un copil e o treaba. Se intampla cumva, o vraja. Unii probabil din cauza presiunii varstei (am intalnirea de 10 ani de la terminarea facultatii si in 3/4 din poze muierile-s cu plozii-n poza), unii pentru ca si-au dorit tot timpul un copil si cand se casatoresc o fac, altii pentru ca s-a intamplat samd.

Cand ramai gravida incepi sa te gandesti cum o sa fie dupa. In principiu, cred ca nimeni nu pleaca de la premisa: Bai, dupa ce nasc imi propun sa nu mai am timp de nimic, sa stau toata ziua inchisa in casa, deprimata, nedusata si cumplit de nedormita, imi propun sa nu mai am timp de prieteni sau de sot si sa-mi schimb felul de a trai 100%, iar vacanta mea sa fie o excursie la Mega o data pe luna.

In functie de cat de mult sau putin stim/am vazut/am citit toate ne imaginam niste mici schimbari. Dar noi o sa fim tot noi, o sa facem cumva sa avem timp de sot (cand ramai gravida conservarea relatiei cu partenerul e pe primul loc ca doar de aia ai facut plod cu el in primul rand cu el, nu? you kinda like him), de noi (n-o sa ajungem ca mamele alea care vorbesc doar de plod si caca de plod toata ziua), o sa ne protejam cariera (ca doar suntem fete destepte si n-am muncit degeaba pana acum) si o sa fim, evident, mama ideala, cu un plod care nu urla, nu are crize de 2 ani si nu se scobeste-n nas.

🙂 Habar n-am de la ce e. Cred ca de la filme, de la vremea in care traim. Vrem sa le facem pe toate. Sa fim noi aia care poate sa fie si mama si femeie de afaceri si sotie ideala, care nu se enerveaza niciodata si arata tot timpul ca scoasa din cutie. Pe vremea bunicii asteptarile erau oarecum altele. Acum nu, muncim cot la cot cu barbatii ca doar suntem egalele lor, dar ne ocupam predominant de cresterea si stersul la fund al plozilor in timp ce curatim casa si gatim Dumnezeieste (ho, nu sariti ca stiu ca la voi nu-i asa, va impartiti sarcinile-n mod egal si totul e o armonie, la altii vorbesc, intotdeauna la altii 😉 ).

Si rezisti 9 luni. Mai greu sau mai usor. Acu’ chiar o placere pe de-a-ntregul n-are cum sa fie, poti sa beneficiezi de bube, pete, dunga aia sinistra de pe burta, buricul iesit, cosuri, hemoroizi, poate stat la pat o perioada mai lunga sau mai scurta de timp, 15 kile-n plus (in cea mai fericita varianta), corpul tau care nu mai e al tau si lumea care te intreaba daca ii citesti burtii (vorba lui seminte: da’ cum sa vorbesc cu burta, ce, tu vorbesti cu sanii tai?).

Ma rog. Nasti (nici nu mai zic de ce distractiva e partea asta). Ramai cu o burta enorma si fleoscaita, cu cine stie cate kile-n plus si te astepti sa simti fericirea-n moalele capului. Numai ca nu vine. Sau la mine, cel putin, n-a fost asa. Nu m-a palit nimic. Ba mai mult, in timp ce faceam eforturi supraomenesti sa ma ridic in prima zi dupa operatie, deja nedormita si ciufuta, mi s-a spus cu zambetul pe buze: Gata, de-acuma nu mai esti tu pe primul loc, e copilul! Tot ce visam sa aud.

Si cum e?

Pai, o data e varianta aia care nu ni se intampla niciodata noua. Cu plodul ala care doarme toata noaptea de cand ajunge acasa. In camera lui. Care nu plange niciodata si rade cand il pui in pat. Care adoarme singur. Caruia ii place la nebunie sa mearga in excursie cu mami si cu tati, se adapteaza la orice program, merge la nunti si pe varful Everest. Simultan.

Asa ca tu (mama lui) chiar reusesti sa te tii de planul ala de mai sus si sa iti pastrezi viata cea veche relativ neschimbata. Si iti spui ca ai facut tu ceva bine, ca esti o mama perfecta, si ca ai un copil bun pentru ca ai stiut cum sa procedezi. Pai sigur ca daca-l luai si tu cu voi in pat in prima zi cand ajungeai acasa nu mai scapai de el, dar ai rezistat si uite ce bine e acum.

Sau.

In ciuda convingerii ca la tine va fi ca in varianta de mai sus, dintr-o persoana energica si fara stare, agitata, ocupata si plimbareata, ajungi sa stai. Acasa. Cu un plod care urla in principiu cam non stop. Tot, tot ce ti-ai propus sa faci inainte sa nasti este in mare masura, teribil de compromis. Nici nu ii plac plimbarile, nu vrea sa manance, nu sta singur, nu adoarme singur. Nu. La voi e cu nu. Nu, nu mai ai timp de sot, nu mai ai timp de tine, nu esti nici pe departe mama aia ideala care e tot timpul rabdatoare si cu zambetul pe buze cand plodul atinge cele mai acute octave. Par aranjat? Nu mai intelegi clar definitia. Manichiura aia impecabila cu 3 floricele pe unghia de la inelar? Inlocuita rapid de rosul eficient al unghiilor. Samd, sa nu intram in detalii picante. O perioada traiesti prin el, respiri prin el. Folosesti pluralul pentru orice actiune a plodului, spre disperarea si strambatul din nas al prietenilor (va inteleg, si mie mi se pare absolut sinistru acum desi l-am practicat in primele luni ale Sarei cu nonsalanta).

Deci. Daca nimeresti un copil asa, te schimbi. Vrei, nu vrei, te schimbi. Viata ti se schimba in totalitate, nimic nu mai e cum era.

Si atat? Pai da. Atat. 🙂 Ma uit la prietenele mele care inca n-au inca copii si care sunt terorizate de toate cele de mai sus. De pierdutul de sine, de pierdutul de sot, de vergeturi, de pierdutul de boobsi, de nastere, de castigatul de kilograme. Ma uit si nu stiu ce sa le zic. As putea sa le spun ce mi-au spus mie: ca e o fericire, ca e usor si ca e putin mai greu la inceput dar trece repede. Dar poate n-o sa fie asa. Poate o sa li se intample toate cele de mai sus. Cu una, doua, mici ratari, mie mi s-au intamplat toate. Si cu toate ca inteleg de ce sunt terifiante inainte sa nasti, nu stiu cum sa explic de ce sunt atat de firesti dupa ce ai trecut prin ele.

Ca e ok.

Nu am cum sa explic in cuvinte cum e sa fii mama. Ca toate cele de mai sus, chiar daca ti se intampla, nu mai conteaza. Ca merita. Ca da, e mai importanta ca mine, ca o iubesc ca pe ochii din cap. Ca orice as face, oriunde as fi, oricat de ocupata as fi un colt din capul meu se gandeste la ea. Toate cele de mai sus trec, incet, incet. O sa mai ai timp si de tine. O sa mai citesti o carte, o sa visezi iar la o pereche de pantofi roz si nu doar la o noapte dormita. O sa bei iar o cafea cu prietenele, o sa mai mergi la un film cu sotzoo sau la o petrecere. O sa asculti muzica iar. O sa intri iar in blugii aia misto si da, o sa primesti complimente iar. O sa fii tu iar. Si cand o sa fii tu iar, o sa iti dai seama cat de incredibila a fost perioada asta in care ai fost injumatatita in doua persoane si ai mai vrea inapoi, dar nu se mai poate, copiii doar cresc :).
Daca cumva as putea sa dau un sfat celor se pregatesc sa fie mame, asta ar fi. Sa accepte. Sa nu se impotriveasca. Sa nu mai planifice (astea fiind zise de campionul universal al listelor), sa lase lucrurile sa se intample si sa le ia asa cum vin. Se poate intampla orice si orice s-ar intampla tot va fi bine. Chiar si daca tot ce le e frica acum se va intampla, in final tot vor fi infinit (si abia ma abtin sa nu scriu infinit cu litere mari :P) mai fericite ca acum :). 5