Pe dos

Standard

E 8 seara. E deja intuneric bezna. Merg pe autostrada cu muzica la maximul suportat de urechile mele. Se vad doar luminitele portocali de pe bord si farurile celor de pe partea opusa, stopurile celor din fata. Mai am putin si ajung acasa.

***

E aproape 7, sunt la bunica-mea. De obicei, cand mergem la ele stam in sufragerie. Acum insa ne-am asezat in bucatarie, ca atunci cand locuiam acolo. E cald. Le povestesc de Sara dar mai mult vorbesc la telefon, ma suna de la scarbici. Desi vorbesc de raportari, urgente, milioane, ma simt mica mica, de 4 ani, pentru ca in bucataria bunicii totul e la fel.

***

Ora 6. Suntem opriti la o linie de cale ferata, undeva pe un camp. In fata mea e o dubita. Soferul are geamul deschis si ii arunca felii de paine goala unei cateluse cu pui, care are talia mai subtire decat a Biancai Draguseanu. Le hapaie saraca de zici ca-s cotlete de porc. Ma uit la numar. Franta. Ii dau si eu jumatatea care a mai ramas din pizza mea.

***

5 si ceva. In masina. Nu stiu cand s-au facut campurile astea verzi, dar sunt verzi. Copacii inca nu, dar campurile da. In dreapta, 3 sateni cred ca seamana. Cu mana. Nu ma pricep deloc la semanat, dar pare ciudat in februarie 2014.

***

4 si. O doamna imi povesteste ca isi cauta de lucru si ca la burtaria din josul strazii angajeaza. Incepi la 3 am si termini la 2 pm. Iei in primire marfa, faci painea, esti dispecer si la finalul zilei o vinzi, esti de toate. 7 milioane pe luna. Imi vin in cap fetele catorva colegi care cred ca e sub demnitatea lor sa faca copii sau sa dea un fax. Colegi carora nu le place ce sarcini primesc. Pentru mult mai multe milioane pe luna.

***

4 fara. Sunt in curtea unei case, pe o alee mica. In stanga vad 3 ghiocei crescuti asa, din senin, nu locuieste nimeni acolo. Zambesc fara sa vreau. Doamna care e cu mine mi-i face cadou. Ii iau sa ii duc acasa, la Bucuresti sa ii vada si Sara. O sa ma uit la ei, din cand in cand, tot restul zilei. Desi le-am pus coditele intr-un servetel cu apa cand opresc masina sunt deja ofiliti.

***

3 si ceva. Mi se povestete cum e dat cineva afara, in ciuda faptului ca munceste cel mai mult si seful e disperat daca pleaca. E prieten cu cine nu trebuie. Ce sa faci, asa merg lucrurile. Dau din cap intelegator.

***

8 jumate. Imi place sa conduc, ma relaxeaza. Am 2 puncte in spate, fix alea pe care tinea Atlas lumea, in care simt oboseala. Ajuta dusurile fierbinti si condusul. Incet, incet, melodie dupa melodie le simt mai usoare. Sunt cam 5 grade, iese abur sau ceata, nu stiu exact ce e, pluteste deasupra satelor. Cred ca trebuie sa tin aparatul ala legat de mine, niciodata nu-l am cand ar trebui. Ies copiii la scoala sau la gradinita. Ma gandesc la Sara, si ea e in masina deja. Sunt, multi, multi, habar n-aveam ca mai sunt atatia copii la sat. Poate pentru ca in satul in care mergem noi vara sunt foarte putini. Fetitele au caciuli roz cu mot mare in varful capului si ceva sclipici. O mamica coboara un deal cu 2 de-odata, unul de mana stanga, unul de mana dreapta. Peste cativa metri, un grup de fetite asteapta ceva. Vis-a-vis o gasca de baieti, stau chiar in fund pe santul ala cu putina iarba de la marginea drumului. Cred ca uniformele lor sunt compromise si imi imaginez ca o sa ii bodogane cand se intorc acasa. Imi sunt infinit mai simpatici decat copiii aia bucuresteni care nu-si murdaresc toalele de firma cand merg, weekend de weekend, prin mall. Imi propun sa fac cumva sa mai merg la ora asta prin sate. Apoi, incet, in reluare, ca in filme, ii vad. Pe partea stanga, un tata si un baietel cam de 8 ani. Amandoi imbracati in negru. Il tine de mana, il smuceste de cateva ori. Nu e de ajuns, il ia si-l impinge puternic si baietelul se rostogoleste pur si simplu, pe pamant. Se opreste si se uita speriat la taica-su. Asta se intampla in cateva fractiuni de secunda. Apas, instinctiv, franele la maxim si claxonez. Prelung. Tatal, care se indrepta cu mana ridicata catre baietel, se opreste si se uita la mine. Ne privim prin geamul masinii. Ni se intersecteaza privirile pline de furie: a lui pentru baietel, a mea pentru el. Stie ca l-am vazut. Cred ca stie si ca e gresit ce a facut. Masina curge usor mai departe, n-a oprit de tot. Ma gandesc ce sa fac. CE sa fac. Ma indepartez incet si ne urmarim toti 3 cu privirile. Vreau sa intorc, sa fac ceva pentru copilul ala. Ce sa fac? Sa-l amenint pe barbatul ala. Sa ii spun ca o sa chem politia. Si ce-o sa-i faca politia? Nimic. Ca o sa sun la Protectia Copilului. Si ce-o sa faca Protectia Copilului? Nimic. Derulez in minte conversatia avuta ultima oara cand am vazut, la semafor, un copil drogat sau imbatat, oricum, lesinat, in bratele mamei lui, de etnie rroma si cand am vrut, si atunci, sa sun undeva, sa fac ceva. Mi s-a explicat ca nu are sens. Ca nu i se intampla nimic bun. Dimpotriva, mai mult rau. Intre timp baietelul s-a ridicat si cei doi isi continua drumul, uitandu-se lung dupa mine. Masina merge mai departe, incet, si din 10 in 10 secunde sunt la un pas sa intorc. Daca as sti ce sa-i spun, ce sa fac, cu ce sa-l ajut, m-as intoarce.

Dar nu stiu. Asa ca n-o fac. Si ma simt absolut oribil ca n-am intors.

Sunt momente in viata, cand imi doresc ca in loc sa fiu femeie, sa fiu barbat. In loc de 1.63 sa am 1.93 si in loc de 47kg sa am 97.

Sau, mai degraba, doar sa traiesc intr-o tara in care lucrurile nu se intampla pe dos, o tara unde lucrurile inca mai sunt, cat de cat, normale.

IMG_0995

Reclame

11 răspunsuri »

  1. mie imi raman in minte intamplarile de genul… si intotdeauna ma macina ca as fi putut face mai mult. era sa mi-o iau de doua ori de la barbati mult prea mari pentru ca m-am bagat in „disciplinarea” copilului. si ceea ce ma bantuie e frica de pe fata copilului. si da… de mai multe ori mi-am dorit sa am 1,90 si 100 de kile ca sa-l pocnesc pe ala si apoi sa-i zic… asta pentru ca m-ai enervat. stai la locul tau si nu mai tipa… eee, acum vezi cum e sa se ia unul mai mare de tine? dar asta ramane in mintea mea pentru ca stiu ca nu e o solutie.
    de ceea ce mi-e mie tarsa atunci cand decid sa ma bag este sa nu ii fac mai mult rau copilului; adica parintele nervos sa nu astepte pana ajunge acasa si sa-l snopeasca pe ala micu pt ca „l-a facut de ras”.

    Apreciază

  2. Mie mi s-a intamplat sa fiu martora unor scene de gen in metrou. Si am avut norocul sa am in jur oameni care sa intervina, pentru ca eu nu imi gasesc niciodata curajul. Si raman cu remuscarea si sentimentul de neputinta. 😦

    Odata eram cu Perisor si l-am pus pe el sa intervina cumva. El insa crede ca maniacii astia se razbuna mai rau pe copii cand raman singuri, ca urmare a faptului ca le dau motiv de rusine in public. :((((((

    Ooooooof, sa-i ia naiba pe toti tampitii astia!

    Apreciază

  3. Buna. Imi place articolul tau. Reflecta starea mea de spirit. Eu imi imaginez ca stiu karate gen Bruce Lee si ii bat pe toti idiotii care se razbuna pe bietii copii. De multe ori am gura mare si ma iau de ei, dar era sa le incasez si eu. Suntem in secolul 21 si involuam din ce in ce mai mult. Pupici

    Apreciază

  4. Trist si din pacate adevarat, de obicei postarile tale imi ridica moralul, dar acum e la pamant. Eu nu ma pot abtine cand vad cazuri genul, sotul ma opreste cateodata, dar eu nu pot, nu suport sa vad cum un badaran isi umileste propriul copil….cum e posibil? Mi-am luat „suturi „de multe ori, dar nu accept. Pe copil trebuie sa-l iubesti mai presus de orice, el e tot universul pentru tine, nu ai voie sa-l umilesti NICIODATA, mai ales in public.
    Recunosc..ca mi-ar placea sa fiu altundeva, dar din pacate nu facem mereu ce ne place, ci mai bine ce trebuie!

    Apreciază

      • Eu am stat la un moment dat pe net sa ma documentez si m-a cam dat inapoi lipsa de informatii. Am gasit telefonul copilului care se adreseaza copiilor care intampina probleme. Linkul este http://www.telefonulcopilului.ro. Ei pun la dispozitie, in parteneriat cu directia generala a protectiei copilului, linia verde pentru protectia copilului, nr 116 111, unde pot sa sune atat copiii cat si adultii pentru a raporta un abuz/incalcare a drepturilor/situatie tensionata, etc. Cica, dupa ce ai raportat este investigat cazul (daca pot identifica persoanele in cauza) si se face o ancheta sociala. Ancheta nu presupune trimiterea copilului in orfelinat ci, in cazuri usoare, educarea parintilor, in cazuri medii, vizite de supraveghere acasa facute de un asistent social, si in cazuri foarte grave se poate decide luarea copilului din familie. Nu stiu cum se procedeaza in realitate insa legislatia incurajeaza solutiile de lucru in familie si doar in cazul in care viata si integritatea psihologica ale copilului sunt puse cu adevarat in pericol (abuz repetat fizic care lasa urme majore gen membre rupte, abuz sexual, malnutritie grava, parinti bolnavi psihic care nu pot avea grija de copil, etc.), se decide dupa un numar de masuri luarea copilului din familie, initial temporar si pana la urma, daca nu se poate rezolva situatia, plasarea acestuia intr-o familie de tip maternal.
        Problema, din punctul meu de vedere, este in rapiditatea actiunii autoritatilor din zona. Adica, in cazul tau, trebuie sa dai o descriere foarte buna a parintelui si a copilului (eventual sa-i si urmaresti ca sa vezi unde ajung), pentru ca de cand ai dat tu telefon pana se mobilizeaza asistentii sociali, cel mai probabil, barbatul respectiv si copilul nu vor mai fi la acelasi semafor.

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s