Arhive zilnice: 24 februarie 2014

Pe dos

Standard

E 8 seara. E deja intuneric bezna. Merg pe autostrada cu muzica la maximul suportat de urechile mele. Se vad doar luminitele portocali de pe bord si farurile celor de pe partea opusa, stopurile celor din fata. Mai am putin si ajung acasa.

***

E aproape 7, sunt la bunica-mea. De obicei, cand mergem la ele stam in sufragerie. Acum insa ne-am asezat in bucatarie, ca atunci cand locuiam acolo. E cald. Le povestesc de Sara dar mai mult vorbesc la telefon, ma suna de la scarbici. Desi vorbesc de raportari, urgente, milioane, ma simt mica mica, de 4 ani, pentru ca in bucataria bunicii totul e la fel.

***

Ora 6. Suntem opriti la o linie de cale ferata, undeva pe un camp. In fata mea e o dubita. Soferul are geamul deschis si ii arunca felii de paine goala unei cateluse cu pui, care are talia mai subtire decat a Biancai Draguseanu. Le hapaie saraca de zici ca-s cotlete de porc. Ma uit la numar. Franta. Ii dau si eu jumatatea care a mai ramas din pizza mea.

***

5 si ceva. In masina. Nu stiu cand s-au facut campurile astea verzi, dar sunt verzi. Copacii inca nu, dar campurile da. In dreapta, 3 sateni cred ca seamana. Cu mana. Nu ma pricep deloc la semanat, dar pare ciudat in februarie 2014.

***

4 si. O doamna imi povesteste ca isi cauta de lucru si ca la burtaria din josul strazii angajeaza. Incepi la 3 am si termini la 2 pm. Iei in primire marfa, faci painea, esti dispecer si la finalul zilei o vinzi, esti de toate. 7 milioane pe luna. Imi vin in cap fetele catorva colegi care cred ca e sub demnitatea lor sa faca copii sau sa dea un fax. Colegi carora nu le place ce sarcini primesc. Pentru mult mai multe milioane pe luna.

***

4 fara. Sunt in curtea unei case, pe o alee mica. In stanga vad 3 ghiocei crescuti asa, din senin, nu locuieste nimeni acolo. Zambesc fara sa vreau. Doamna care e cu mine mi-i face cadou. Ii iau sa ii duc acasa, la Bucuresti sa ii vada si Sara. O sa ma uit la ei, din cand in cand, tot restul zilei. Desi le-am pus coditele intr-un servetel cu apa cand opresc masina sunt deja ofiliti.

***

3 si ceva. Mi se povestete cum e dat cineva afara, in ciuda faptului ca munceste cel mai mult si seful e disperat daca pleaca. E prieten cu cine nu trebuie. Ce sa faci, asa merg lucrurile. Dau din cap intelegator.

***

8 jumate. Imi place sa conduc, ma relaxeaza. Am 2 puncte in spate, fix alea pe care tinea Atlas lumea, in care simt oboseala. Ajuta dusurile fierbinti si condusul. Incet, incet, melodie dupa melodie le simt mai usoare. Sunt cam 5 grade, iese abur sau ceata, nu stiu exact ce e, pluteste deasupra satelor. Cred ca trebuie sa tin aparatul ala legat de mine, niciodata nu-l am cand ar trebui. Ies copiii la scoala sau la gradinita. Ma gandesc la Sara, si ea e in masina deja. Sunt, multi, multi, habar n-aveam ca mai sunt atatia copii la sat. Poate pentru ca in satul in care mergem noi vara sunt foarte putini. Fetitele au caciuli roz cu mot mare in varful capului si ceva sclipici. O mamica coboara un deal cu 2 de-odata, unul de mana stanga, unul de mana dreapta. Peste cativa metri, un grup de fetite asteapta ceva. Vis-a-vis o gasca de baieti, stau chiar in fund pe santul ala cu putina iarba de la marginea drumului. Cred ca uniformele lor sunt compromise si imi imaginez ca o sa ii bodogane cand se intorc acasa. Imi sunt infinit mai simpatici decat copiii aia bucuresteni care nu-si murdaresc toalele de firma cand merg, weekend de weekend, prin mall. Imi propun sa fac cumva sa mai merg la ora asta prin sate. Apoi, incet, in reluare, ca in filme, ii vad. Pe partea stanga, un tata si un baietel cam de 8 ani. Amandoi imbracati in negru. Il tine de mana, il smuceste de cateva ori. Nu e de ajuns, il ia si-l impinge puternic si baietelul se rostogoleste pur si simplu, pe pamant. Se opreste si se uita speriat la taica-su. Asta se intampla in cateva fractiuni de secunda. Apas, instinctiv, franele la maxim si claxonez. Prelung. Tatal, care se indrepta cu mana ridicata catre baietel, se opreste si se uita la mine. Ne privim prin geamul masinii. Ni se intersecteaza privirile pline de furie: a lui pentru baietel, a mea pentru el. Stie ca l-am vazut. Cred ca stie si ca e gresit ce a facut. Masina curge usor mai departe, n-a oprit de tot. Ma gandesc ce sa fac. CE sa fac. Ma indepartez incet si ne urmarim toti 3 cu privirile. Vreau sa intorc, sa fac ceva pentru copilul ala. Ce sa fac? Sa-l amenint pe barbatul ala. Sa ii spun ca o sa chem politia. Si ce-o sa-i faca politia? Nimic. Ca o sa sun la Protectia Copilului. Si ce-o sa faca Protectia Copilului? Nimic. Derulez in minte conversatia avuta ultima oara cand am vazut, la semafor, un copil drogat sau imbatat, oricum, lesinat, in bratele mamei lui, de etnie rroma si cand am vrut, si atunci, sa sun undeva, sa fac ceva. Mi s-a explicat ca nu are sens. Ca nu i se intampla nimic bun. Dimpotriva, mai mult rau. Intre timp baietelul s-a ridicat si cei doi isi continua drumul, uitandu-se lung dupa mine. Masina merge mai departe, incet, si din 10 in 10 secunde sunt la un pas sa intorc. Daca as sti ce sa-i spun, ce sa fac, cu ce sa-l ajut, m-as intoarce.

Dar nu stiu. Asa ca n-o fac. Si ma simt absolut oribil ca n-am intors.

Sunt momente in viata, cand imi doresc ca in loc sa fiu femeie, sa fiu barbat. In loc de 1.63 sa am 1.93 si in loc de 47kg sa am 97.

Sau, mai degraba, doar sa traiesc intr-o tara in care lucrurile nu se intampla pe dos, o tara unde lucrurile inca mai sunt, cat de cat, normale.

IMG_0995