Arhive zilnice: 17 februarie 2014

Caramizi galbene

Standard

Am mai scris despre asta dar tot imi vine sa scriu. Lumea nu mai intelege sau nu mai vrea sa vada calea de mijloc. Bunul simt. Normalitatea.

Daca alaptezi la 1 an esti dusa cu pluta si o sa nenorocesti copilul ca stiu ele ca o sa il alaptezi pana la scoala.

Daca ii dai lapte praf de la nastere esti o criminala pentru ca lapte praf chimicale aluminiu chestii.

Fara zahar, miere, mai nou agave. Fara dulciuri, desigur, totul raw, cat mai raw, trebuie sa dumicatesti si sa masori fiecare imbucatura, sa combini alambicat si sa-ti dai teza de doctorat la cina (desi tu nici macar nu gateai inainte de plod).

Fie-mea mananca cat pot eu de bio si de sanatos, dar daca are chef sa manance seara juma de kil de carne si de legume ei bine, va primi juma de kil de carne si  legume (true story). Nu-i bine, oricum ai da-o. Pentru o tabara nu-i bine ca esti fitoasa ca-i dai bio si copilul o sa ajunga sa fure cartofi prajiti din supermarket pentru ailalta nu-i bine ca nu-i raw ca e seara si ca e carne.

Il lasi sa ia singur decizii? Ai sa distrugi copilul, n-ai vazut ca suedezii vor sa se intoarca la vechile medote de parenting ca astea au generat adulti esuati? Ii spui nu si insisti sa spuna te rog, multumesc si cu placere? Esti un mic Hitler care inhiba copilul si ii omori creativtatea plus orice sansa sa devina un adult independent.

Il lasi la Montessori? Pfff, veci n-o sa se acomodeze la scoala, il distrugi. Il duci la o gradinita normala? Il prostesti.

Nimic, dar nimic nu-i bine. Orice ai face, vei gresi.

Da, am alaptat pana hat, dar Sara a baut lapte praf dupa. Nuuuu, n-am nimic cu mamicile care dau lapte praf (desi recunosc ca un mic sentiment de ciuda ca n-am reusit sa explic mai bine si poate sa ajut mai mult ma incearca). Putem sa gasim o cale de alimentatie sanatoasa, chiar daca baga mana-n cartofii nostri de la KFC o data pe an sau rontaie din napolitana lui ta-su. Ii facem educatie pentru ca ii spunem de 1000 de ori pe zi cum sa se comporte frumos, cand greseste, de ce e asa politicos si nu pe dincolo, de ce aia, de ce ceailalta si nu invers, ca te rog, multumesc, cu placere, ca nu-i frumos sa tipe, ca nu-i bine sa se mataie, ca in sus ca in jos si infinit de multe exemple, chiar daca alegerile de dimineata pana seara le face singura (in weekend zic: cand se trezeste, cu ce se imbraca, se imbraca singura-da, dureaza de 7 ori mai mult decat daca as imbraca-o eu-, cat lapte bea, ce mai mananca dupa, daca mergem in parc sau la un spectacol sau atelier, daca mananca fructe sau niste caju  la gustare, cand mananca ciorba si felul 2, cat doarme, unde doarme-la pranz doarme la noi, cu ce se joaca pentru restul dupa-amiezii, ce culoare de pai isi alege, care e ordinea corecta a piticilor pe raft, daca isi pune singura pasta de dinti sau nu- si toate abaterile pot genera suparari si proteste pentru ca intra in categoria lucrurilor la care ea decide).

Facem cum putem noi mai bine. Ne mai enervam, mai tipam, ne pare rau, ne dragalim mult, ne jucam, sarim, ne ascundem, invatam. Toti. De-o data.

Nu cred ca o stric lasand-o sa aleaga singura pentru ca o vad cat e de politicoasa, atenta, ca nu loveste niciodata un copil, ca are rabdare la spectacol sau cand inca nu e gata masa, ca rade in marea majoritate a timpului si in general, ca nu face rautati. Asa a invatat singura o tona de lucruri care mie mi se par uluitoare (dar stiu bine ca si alti copilasi le fac). Ca are toane (Doamne si ce toane uneori, mai ales cand e obosita), ca face nazdravanii, ca ramane agatata in scaunul de buro al lui ta-su? La naiba da, nu vreau sa cresc un bibelou.

Nu cred ca o stric nici daca o las sa manance ce ii place, atata timp cat face alegeri relativ sanatoase, atata timp cat legumele tot sunt pe primul loc si mananca un mar pe zi. Dar nu, n-o sa trec la raw-vegan si nici n-o sa ma simt prost ca n-a mancat grau incoltit pana la 3 ani.

Nu cred ca o stric nici ca o duc la Montessori si nu la o gradinita normala pentru ca daca ati vedea fetele lor cand invata ati intelege. Saptamana trecuta m-am dus sa o iau acasa. Cand nu are dansuri sau muzica, eu ajung prima dintre parinti si de obicei cand ma vede o si tuleste. Joi n-a vrut sa vina, a spus ca vrea sa mai stea sa lucreze cu Irina  care le prezenta inima in ziua aia (face cu ei in fiecare joi dupa-amiaza, un optional, cred, in care le prezinta corpul omenesc, cu jucarii, exercitii, chestii) :). Na, am stat o ora si m-am uitat la ea. Ii place intre copii, ii place la gradinita, la gradinita asta, in care isi poate alege daca sta pe un fotoliu sa citeasca o carte, se duce sa isi ia un puzzle sau o asculta atenta pe Erika cand ii prezinta un material nou sau un exercitiu.

Si cand am un copil care spune seara ca s-au intristat lalelele si dimineata ca uite mami, s-au bucurat, parca imi vine sa cred ca e un copil bun.

Sar dintr-una-n alta, ca de obicei. 🙂

Despre normalitate. Calea de mijloc. Parintii carora nu le flutura narile cand aud de scutece Pampers dar nici nu stramba din nas cand vad un bebe mic intr-un wrap. Care n-arunca gunoi pe jos, nu deszapezesc masina mutand zapada in fata masinii de langa si au notiunea de rusine. Sper asa, in adancul sufletului meu, ca genul asta de parinti, care lasa copilul sa aleaga cu ce lingurita mananca dar ii si spun nu cand vrea sa dea un alt copil jos de pe leagan o sa gaseasca cararuia ingusta cu caramizi galbene care duce la formarea unui adult…na, din nou cuvantul asta:normal :).

PS. Pun o poza cu Andrei pentru ca nu-s prietena cu parintii lui ca sa pot fi acuzata de subiectivism. Mi-a placut de ei ca erau atat de naturali si atunci cand mergeau la deal prin boscheti si namoale ca acolo a vrut el sa faca poze (desi Cristina mai avea un pic si nastea) si cand ii interziceau ferm sa chinuie gandacelul ala rosu care il fascina. Fara metode, extreme, fara griji. Firesti. Oameni normali. We cand do it people! :))

IMG_3885