Prieten sau inamic.

Standard

Am dat zilele trecute de un articol intitulat „Nu vă trataţi copilul ca pe un prieten. Riscurile sunt colosale.”

Nu dau link catre el de-a naiba, ca nu merita trafic de la mine dar credeti-ma, e copipasta.

„O întreagă generaţie creşte cu un comportament deviant pentru că părinţii se tem să îşi disciplineze copiii, avertizează psihologii.

“Creşterea numărului «părinţilor-prieteni», care încearcă să fie egalii copiilor lor mai degrabă decât şefii lor – înseamnă că aceşti copii vor intra în adolescenţă prost «echipaţi» pentru a se descurca în lumea reală”, potrivit profesorului Tanya Byron, care tratează copii cu probleme psihice cauzate chiar de un astfel de comportament al părinţilor.

„Micuții care nu au mai mult de şase ani sunt aduşi la medic de părinţi speriaţi de faptul că atunci când încearcă să stabilească reguli, copiii lor devin foarte stresaţi. La 8-9 ani nu merg singuri la toaletă şi nu se spală pe mâini după aceea,  nu se îmbracă singuri şi nu ştiu să îşi lege şireturile”, povesteşte profesorul de psihiatrie.

Ea avertizează că un copil crescut fără reguli și care e tot timpul „servit” este grav afectat în dezvoltare. “Cei cărora li se îndeplinesc toate dorinţele rămân imaturi emoţional, iar când ajung în lumea reală, ca tineri adulţi, nu se descurcă și caută din nou siguranţa casei în care au crescut”, mai spune specialistul.

Posibile explicații: părinţii muncesc prea mult, mamele sunt mai în vârstă

Psihiatrul Aric Sigman explică fenomenul “părinţilor-prieteni” prin faptul că femeile aleg să îşi întemeieze familii mai târziu.

“Există sentimentul că dacă spui «nu» copilului îţi este afectată relaţia cu el. Mamele sunt mai în vârstă în zilele noastre şi cele mai multe muncesc mult. Rezultatul este că mulţi copii îşi văd părinţii mai puţin, aşa că dezvoltă comportamente nepotrivite pentru că nu primesc atenţia de care au nevoie. Părinţii se simt vinovaţi şi cedează în loc să îi disciplineze. Le este teamă să nu îi supere”.

Medicii recomandă părinţilor să nu ezite să le impună reguli copiilor, să le ceară să ajute în casă, să îi încurajeze să devină independenţi pentru a ajunge adulţi care au încredere în ei.”

Evident, am dat de el cam la 6 luni de cand s-a publicat :)), si la melodii patesc tot cam pe acolo, e ok.

Sa o luam metodic.

“Creşterea numărului «părinţilor-prieteni», care încearcă să fie egalii copiilor lor mai degrabă decât şefii lor – înseamnă că aceşti copii vor intra în adolescenţă prost «echipaţi» pentru a se descurca în lumea reală”.

Adica sunt 2 variante:

a) esti fraierul ala de e prieten cu fi-su/fie-sa

b) esti seful lui.

Seful lui, bai, ati auzit-o pe asta? Deci mama, eu sunt seful tau. Eu dau ordine, plodul executa. Jap, jap, scurt pe doi. Altfel ajungi adult neechipat auzi.

O fi cu salariu sau ca-n scalavagism?

„Micuții care nu au mai mult de şase ani sunt aduşi la medic de părinţi speriaţi de faptul că atunci când încearcă să stabilească reguli, copiii lor devin foarte stresaţi. La 8-9 ani nu merg singuri la toaletă şi nu se spală pe mâini după aceea,  nu se îmbracă singuri şi nu ştiu să îşi lege şireturile”,

Dar oare care o fi legatura dintre sireturi si reguli? Adica daca fie-mea are voie sa aleaga ce face/cand face in nu stiu, 90% din cazuri, inseamna ca n-o sa se spele pe maini?

Posibile explicații: părinţii muncesc prea mult, mamele sunt mai în vârstă

Ahaaaa, deci nu faptul ca parintii nu mai petrec deloc timp cu plozii, ca nu mai au pur si simplu cand sa le faca educatia aia pe care si-o doresc duce la relatii nefunctionale ci ca esti prieten cu ei si ca le implinesti nevoile emotionale. That si faptul ca sunt eu baba.

Mama lor de mici infractori. Sunt nascuti sa ne faca sa suferim. 🙂

🙂

Da. Adevarul e ca urasc profund copiii prost crescuti, cel mai teama mi-a fost sa fac un plod din ala fara bun simt. Si cred puternic in reguli. Cred extrem de puternic in reguli. Dar la fel de tare cred ca nu e nevoie de multe reguli. Cateva, putine dar bune, reguli de la care nu ne abatem.

Din experienta mea de om, de copil dar si de mama, va spun sincer, ca nici nu vreau sa fiu prietena Sarei.

Un prieten e acolo langa tine, te ajuta cand ai nevoie, iti spune ce ai nevoie sa auzi cand esti trist, rade cu tine cand esti vesel samd. Dar un prieten e totusi, doar un prieten, niciodata nu te va pune pe tine pe primul loc, at the end of the day. Un parinte, insa, o va face constant, firesc, instinctiv.

Un parinte nu e un prieten, e mult, muuult mai mult de atat, dar zau ca include 100% bucatica asta :).

Mie cand imi e greu in viata, cand trebuie sa iau o decizie, cand am nevoie de o parere, ma duc la ai mei. In marea majoritate a cazurilor nu ii ascult :))), dar stiu ca parerea lor e oferita intotdeauna cu binele meu in cap.

Eu pentru Sara vreau sa fiu si persoana cu care poate sa rada, dar si persoana pe umarul careia poate sa planga. Nu vreau sa o judec si cred ca o sa fiu mandra de ea toata viata ei (desigur, deja sunt :P).

Exclude asta educatia? Nu cred. Sara are doar 3 ani, dar e un copil ca multi altii: bland, sfios, politicos, dornic sa invete si sa afle lucruri noi, imperativ si mofturos uneori. Toate astea au venit nu de la niste parinti care se cred sefi ci de la niste mocofani care nu stiu ce sa mai faca pentru ea.

Care fug in secunda in care pot de la scarbici ca sa poata petrece fiecare clipa cu o mucoasa mica de 3 ani, sa faca un puzzle gigantic sau sa coloreze o ratusca mov.

N-am facut parte nici macar din gasca aia care crede ca ne sunt egali. Eu nu am fost niciodata egala cu ai mei, intotdeauna nevoile mele au venit primele, asa o sa fac si eu cu Sara. Nu cred ca asa cresti un adult egoist, ci dimpotriva, prin exemplu cresti un adult generos. Cum as putea sa ii explic eu Sarei bucuria pe care o simti cand renunti la ceva ce iti doresti pentru persoana pe care o iubesti, daca nu ma vede niciodata facand asta? Cum sa o rog sa dea din ciocolata ei (ca idee, nu, nu mananca ciocolata, nu-i plac dulciurile, seamana cu ma-sa :P) daca nu ma vede pe mine cum ii dau ei bucatica mea? 🙂

Daca o sa ii indeplinesc toate dorintele? Doamne, da, toate cate pot, cate le viseaza si inca inzecit pe atatea daca as putea. Tot ce pot eu sa fac pentru ea voi face. Si nu, nu cred ca asta exclude educatia, dimpotriva, si eu am invatat intotdeauna mai bine din rusinea oamenilor care se purtau frumos cu mine decat de frica celor care isi impuneau forta :). Voi cum sunteti? Care e metoda voastra de „parenting” :P?

PS. Da mai, se spala pe maini, pe dinti, se incalca si imbraca singura 😛

IMG_1545

 

Reclame

21 de răspunsuri »

  1. Dap….
    Copilului tau o sa-i fii parinte, indiferent de situatie. Fiecare copil e diferit, ce functioneaza la copilul tau, nu functioneaza la al meu si invers.
    Pe copil trebuie sa-l iubesti, sa peterci timp cu el….si voi stiti despre ce vorbesc, ca doar sunteti mame.
    Curios este ca majoritatea celor ce fac aceste studii si statistici,nu au copii! Si atunci tu vii si-mi spui ce trebuie sa fac *mai rau, ca trebuie sa-i fiu sef!!!!
    El e pe primul loc, are prioritate, in tot. Daca-i indeplinesc dorintele, bineinteles, cat pot si cat va fi nevoie.
    Dar am avut noroc (oare?!), se spala pe maini, e politicoasa, stie sa stea la locul ei, ii plac copiii la nebunie si e super fericita sa petreaca timpul la gradinita,o iubeste pe *dna Nina si pe Ilina,participa la treburile case, da ,o las, cum pot sa- i spun nu cand ea vine si imi spune: Eu sunt mae mae mami ! Da draga mea, tu esti mae mae si poti!

    Cel mai important e sa le oferim toata dragostea noastra, restul eu cred ca vine de la sine.

    Apreciază

    • 🙂 Mdap, dar dragostea duce cu gandul spre varianta aia de prietenie, nu spre aia de sef. Adica no offence, dar cand ma gandesc la sefa-mea (care e o draguta) ultimul lucru la care ma gandeasc e dragostea :))))

      Apreciază

  2. Si (drumroll)… articolul initial: http://www.dailymail.co.uk/news/article-2176791/Why-parent-tempted-treat-child-friend.html

    Of course ca articolul initial e mai temperat si nu aduce sefia in discutie, ci cooperarea si limitele. Ai nostri au proasta inspiratie sa foloseasca google translate care nu prinde subtilitatile si distorsioneaza sensul. Tot asa, acum ceva vreme citisem un articol din categoria „soc si groaza”, „cercetatorii americani” au descoperit ca uitatul la televizor cauzeaza adhd si autism. I was like what the fuck! Si am cautat numele cercetatorului (la fel ca in cazul articolului de mai sus), am gasit originalul si am vazut ca cercetatorii explicau de ce copiii cu adhd sau autism tind sa aiba un tv in camera (parintii sustin ca ii calmeaza si ii tin ocupati). Always be skeptical atunci cand vezi declaratii de cercetatori/specialisti straini intr-un articol neaos ptc inseamna ca e o traducere si in majoritatea cazurilor, una foarte proasta. 🙂

    Apreciază

    • „Ai noștri” (eu nu-i recunosc ca fiind și ai mei, îi vreau dezmoșteniți) au o pregătire lamentabilă și asta pentru că scopul în viața al publicațiilor este să facă campanie electorală, nu jurnalism (cred cu tărie). La un moment dat am rămas trăznit când am citit un editorial economic (deci nu articol oarecare) în care „autoarea” vorbea despre „patronul FED-ului”, „datorii dubioase” (datorii incerte) și alte… lucruri de genul ăsta. Deci pe lângă faptul că doamna editor nu avea nici cea mai mică urmă de idee despre subiect, nici măcar nu stăpânea engleza suficient de bine încât să înțeleagă diferența dintre patron – patronage și owner – ownership. Jalnic. Eu mai citesc „decât” prosport, la mișto, în rest mă informez de la străini.

      Apreciază

    • Dap, e mult mai temperat articolul original :). Chestia e ca pe ala de l-am copipasta eu comentau pozitiv o tona de mamici. M-a marcat una, ceva gen: Am un baiat de 24 de ani, noi n-am prea avut timp de el ca lucram 11 ore pe zi, dar a crescut un nesimtit, nu ne suna, nu vorbeste cu noi, desi l-am tratat ca pe un prieten. Adica rili. Asta era buba, ca il tratasera ca pe un prieten, nu ca nu aveau timp sa ii faca educatie.

      Apreciază

    • :)) Da, stiu ce-i carrot and stick. Eu merg pe metoda cum mi-ar placea mie sa mi se explice/sa fiu tratata samd. So less stick for me, thank you very much, reactionez bine la morcovi. Fie-mea cand ii spun ca sunt trista pentru ca nu a facut cutare lucru conform celor agreate anterior, vine si ma ia in brate: Ubita mea (nu pot sa surprind in litere intonatia ei), imi paie rau, nu mai fi upata, ute, acem asa :).

      Apreciază

  3. Noi incercam sa vedem cum intelege ea lucrurile, ca sa stim cum sa ii explicam mai departe. Iar in general si noi ii tratam asa cum ne place noua sa fim tratati. Ca diferenta fata de ce spuneai tu, daca sunt suparata, ma intreaba daca sunt, spun ca da, si incepe sa planga si sa se panicheze ca nu vrea sa fiu suparata (nu conteaza daca supararea are sau nu legatura de ea). Nah, pe asta nu stiu cum sa o abordez:)) In schimb pe frate-su il consoleaza „Ce e alesutu, ce-ai patit? Gata, hai ca nu te-ai lovit tare, nu mai plange, hai sa ne jucam”.

    Apreciază

  4. Eu n-am o „metoda de parenting”. Cuvantul parenting m-a enervat din prima clipa in care m-am lovit de el. Nu cred ca exista undeva in lumea asta o metoda perfecta de crestere si educare a unui copil. Mi-e greu sa cred ca cineva poate concepe o chestie atata de compexa incat sa acopere nevoile fiecarui individ nascut pe lumea asta. Copiii sunt atat de diferiti si unici in felul lor incat e un basm treaba asta cu parentingul proactiv.
    Inainte sa raman insarcinata aveam o gramada de planuri in minte. Copilul meu trebuia sa faca aia, aia si aialalta. Prostii! Cand s-a nascut m-a topit si mi-a adus toate planurile in stadiu incipient. Am inceput meseria de mama cu foaia goala cum s-ar spune. Eram pierduta si totodata sigura pe mine pt ca, peste noapte, aveam asa, un imbold de nu stiu unde de a-i fi aproape in secunda 1 dupa ce-a miscat.Unele carti si toti din jur imi explicau ca nu e ok sa stai langa copil non stop, ca un copil trebuie lasat sa mai si planga, ca nu se dezintegreaza daca plange 1 minut, samd. N-am crezut nimic. Instinctul meu imi spunea ca atata vreme cat eu reusesc sa-mi vad copilul linistit si fericit, restul lumii doesn’t know shit. Mi-am facut un tel din asta, din a o vedea zambind, si mi-a iesit pana acum. Am renuntat de mult la a mai citi chestii de specialitate, neni care-s childless dar plini de diplome, care explica plini de ei care e metoda ideala de crestere a unui copil.Ma ascult pe mine si vocea aia interioara care-mi spune constant s-o fac fericita si chiar cred ca fericirea ei e confirmarea faptului ca fac bine ceea ce fac; de restul mi se rupe.:))
    N-am o metoda de parenting, nu urmez vreun curent actual, nu intentionez sa o apropii de vreo metoda specifica de invatare si dezvoltare.O cresc dupa bunul meu simt si plac, avandu-i ca exemplu pe-ai mei, care mi-au facut copilaria memorabila, m-au ajutat neconditionat mereu si la care ma intorc si acum pt o vorba buna, un sfat, sau macar cat sa-mi reincarc bateriile cand dau de greu. Nu-mi cresc copilul nici ingradit de reguli stricte si impuse just because, dar nici precum o buruiana in bataia vantului de frica ca-i ating aura.Vorbesc cu ea foooarte mult(si dupa ma mir ca nu-i mai tace gura:))), o implic in toto ceea ce fac, o luam cu noi peste tot si nu-i impun nimic fara argumente/negocieri(e buna rau la partea asta.:))). Nu vreau sa-i fiu prietena acum, pentru ca rolul de mama mi se pare mai misto si mai complet. Dar sunt convinsa ca peste ani va stii ca BFF-ul ei sunt eu, asa cum si eu m-am prins, incet dar sigur, ca mama-i una si buna si ca ce-mi ofera ea nu-mi ofera o gasca de prieteni.
    Articopul mi se pare o fituica. Ce-i drept stiu o gramada de pusti gone bad din cauza ca parintii i-au crecsut cu cartea-n mana, pierzand din vedere faptul ca rolul lor de parinti implica si nitica educatie si ca educatia nu inseamna doar ho si teo, pedepse si bataie.

    Apreciază

    • :)) Ana, ghilimelele erau intentionate, tocmai ca sa sublinieze usoara ironie :P. Darn, trebuie sa fiu mai clara data viitoare :D. Cred ca da, cel mai bine e sa ascultam instinctele noastre, „bunul simt”. Dar nu vad nimic gresit ca uneori si cartile ne spun sa facem taman asta 🙂

      Apreciază

      • Stiu, ti-am copiat si ironia si ghilimelele. :))As fi pus si-un galbejit de-si da ochii peste cap, dar nu retin cum era.
        Da,ai dreptate cu cartile, dar sunt putine rau alea care nu extrapoleaza chestia asta la infinit. Adica informatiile vin asa, trunchiate si de-a valma: ori prieten ori inamic, ori autoritar, ori layed back si permisiv in tot, si sincer, daca e sa alegi chestiile bune si tragi linie, iti dai seama ca de fapt n-ai invatat nimic nou, pt ca la baza e tot bunul simt. Ala daca il ai, esti ok. Asta si o familie normala in spate, una din care sa nu ai un bagaj de frustrari, abuzuri si alte cele.
        Ideea de parinte eu o vad ca pe o treaba functionala si emotionala totodata. Copilul depinde de tine functional si emotional.Degeaba-l schimbi, hranesti, ii oferi toate cele daca nu-i arati iubire si intelegere, cum, la fel, doar cu iubire si tinut de mana la greu nu reusesti sa razbesti in viata. Amicitia si prietenia sunt, la fel,roluri functionale si emotionale totodata, insa la o scara mult mai mica.Cum spui si tu, rolul de mama il inglobeaza pe cel de prieten.Ca mama esti prietenul absolut al copilului pt ca esti unica persoana care ii vrea binele copilului inainte de tot.Cel putin mie asa mi se pare firesc. Acum ca binele ala trebuie sa fie si rational si realist, e partea a doua si tine de finete.Nu-i pot da fiica-mii luna de pe cer c-o vrea ea, ca nah, nu pot si nici n-ar fi misto din partea mea sa pot sa i-o dau doar ei. Dar pot s-o fac sa se simta speciala si fara sa dobor satelitul natural al Pamantului doar pt a nu-i stirbi fericirea copilului din ograda. 🙂

        Apreciază

  5. Sunt absolut de acord cu crescutul cu multa multa dragoste si cu cateva reguli de la care nu ne abatem. In niciun caz nu voi fi sefa copiilor mei, dar voi incerca sa ii fac sa ma asculte din propria dorinta, fiindca le dau argumente si fiindca inteleg ce le povestesc eu acolo (de ce asa si nu asa). Si eu stiu cum am fost crescuta, si ce mi-a placut si ce nu, si voi incerca sa fac tot ce pot eu pt Alexander, ca sa fie fericit si implinit.
    Dar ma gandeam asa, fiindca eu traiesc intru-un mediu international, ca depinde foarte mult de cultura ficaruia, asa ca „studiul” mentionat mai sus e apa de ploaie. Asa pot sa va confirm ca francezii sunt muuuuult mai stricti cu copiii lor, au o caruta de reguli si de multe ori parintii se pun pe primul loc (si ei cred cu tarie ca asa este bine, copilul tb sa se adapteze la ritmul parintilor si nu invers, adica ma duc cu prietenele la film, indiferent daca tu plangi dupa mine sau nu, asta e, cu timpul vei invata). In schimb, englezii si americanii sunt f relaxati si cei mai neascultatori si obraznici copii la ei i-am vazut. Austriecii sunt foarte blanzi, intelegatori, cu reguli putine dar bune….asa pe stilul meu. Grecii si italienii mari iubitori de copii, reguli mai ca nu sunt, putin haotici, dar copiii sunt fericiti.
    Nu judec pe nimeni, asta este doar ce am observat eu pana acum. Si ca de fiecare data, in tot ce fac, ma inspir din mai multe parti, dar in primul rand merg pe ceea ce simt…acum stiu sigur, pt mine doar cateva chestii sunt cu adevarat importante si exact astea o sa incerc sa il invat pe Alexander.

    Apreciază

    • Austriecii sunt blanzi si inteleagtori, cu reguli putine? Ha! Lucrez cu austrieci de 5 ani de zile, am legat prietenii cu unii si-am ajuns sa le cunosc familiile, sa ne intalnim samd.Sunt departe de a fi calzi. Au o mie de reguli si idei preconcepute despre tot ce tine de educatia copilului.Si sunt calculati. Rau! Si reci cu proprii lor copii.S-au socat cand au vazut cat de deo o pupacim noi pe-a noastra, cum o imbratisam de 0 mie de ori pe zi, fara vreaun motiv semnificativ samd.In viziunea lor asta e alintatura big time, si nu e ok, face copilul molau si dependent de mama/tata.

      Apreciază

  6. Am citit si eu articolul asta si nu am putut decat sa-l ignor. Nu mai am energie, chef sau disponibilitate pentru chestii de genul asta. Eu o sa fac cum pot (educatia adica). Cum imi vine natural, de bun simt; cum observ ca ii prieste si ei. La fel, ma pun in locul ei, imi amintesc ce simteam eu, mai bajbai, dar tot n-as putea sa aplic chestii in care nu cred.

    Mie chiar nu imi pasa cum imi vad altii copilul. Incepe sa nu ma intereseze daca altora li se pare obraznica, rea, neascultatoare, etc (ipotetic vorbind :D). Oamenii din ziua de azi sunt judgemental by default, musai sa analizeze si sa opineze indiferent ca sunt intrebati ori ba, chit ca nici nu stiu cu ce se mananca treaba aia (gen crescut copii).

    Pe a mea o vreau fericita, atat. Si sanatoasa. Si da, si eu o sa ii indeplinesc toate dorintele (chit ca a vrut role de la Mos Craciun si acum stau ascunse, ca nu mai vrea nici sa le vada) si o sa ma dau peste cap sa o ajut cum pot intotdeauna. Nu vreau sa fiu prietena ei, vreau sa fiu omul ei de baza, atat.

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s