Arhive zilnice: 12 februarie 2014

Prieten sau inamic.

Standard

Am dat zilele trecute de un articol intitulat „Nu vă trataţi copilul ca pe un prieten. Riscurile sunt colosale.”

Nu dau link catre el de-a naiba, ca nu merita trafic de la mine dar credeti-ma, e copipasta.

„O întreagă generaţie creşte cu un comportament deviant pentru că părinţii se tem să îşi disciplineze copiii, avertizează psihologii.

“Creşterea numărului «părinţilor-prieteni», care încearcă să fie egalii copiilor lor mai degrabă decât şefii lor – înseamnă că aceşti copii vor intra în adolescenţă prost «echipaţi» pentru a se descurca în lumea reală”, potrivit profesorului Tanya Byron, care tratează copii cu probleme psihice cauzate chiar de un astfel de comportament al părinţilor.

„Micuții care nu au mai mult de şase ani sunt aduşi la medic de părinţi speriaţi de faptul că atunci când încearcă să stabilească reguli, copiii lor devin foarte stresaţi. La 8-9 ani nu merg singuri la toaletă şi nu se spală pe mâini după aceea,  nu se îmbracă singuri şi nu ştiu să îşi lege şireturile”, povesteşte profesorul de psihiatrie.

Ea avertizează că un copil crescut fără reguli și care e tot timpul „servit” este grav afectat în dezvoltare. “Cei cărora li se îndeplinesc toate dorinţele rămân imaturi emoţional, iar când ajung în lumea reală, ca tineri adulţi, nu se descurcă și caută din nou siguranţa casei în care au crescut”, mai spune specialistul.

Posibile explicații: părinţii muncesc prea mult, mamele sunt mai în vârstă

Psihiatrul Aric Sigman explică fenomenul “părinţilor-prieteni” prin faptul că femeile aleg să îşi întemeieze familii mai târziu.

“Există sentimentul că dacă spui «nu» copilului îţi este afectată relaţia cu el. Mamele sunt mai în vârstă în zilele noastre şi cele mai multe muncesc mult. Rezultatul este că mulţi copii îşi văd părinţii mai puţin, aşa că dezvoltă comportamente nepotrivite pentru că nu primesc atenţia de care au nevoie. Părinţii se simt vinovaţi şi cedează în loc să îi disciplineze. Le este teamă să nu îi supere”.

Medicii recomandă părinţilor să nu ezite să le impună reguli copiilor, să le ceară să ajute în casă, să îi încurajeze să devină independenţi pentru a ajunge adulţi care au încredere în ei.”

Evident, am dat de el cam la 6 luni de cand s-a publicat :)), si la melodii patesc tot cam pe acolo, e ok.

Sa o luam metodic.

“Creşterea numărului «părinţilor-prieteni», care încearcă să fie egalii copiilor lor mai degrabă decât şefii lor – înseamnă că aceşti copii vor intra în adolescenţă prost «echipaţi» pentru a se descurca în lumea reală”.

Adica sunt 2 variante:

a) esti fraierul ala de e prieten cu fi-su/fie-sa

b) esti seful lui.

Seful lui, bai, ati auzit-o pe asta? Deci mama, eu sunt seful tau. Eu dau ordine, plodul executa. Jap, jap, scurt pe doi. Altfel ajungi adult neechipat auzi.

O fi cu salariu sau ca-n scalavagism?

„Micuții care nu au mai mult de şase ani sunt aduşi la medic de părinţi speriaţi de faptul că atunci când încearcă să stabilească reguli, copiii lor devin foarte stresaţi. La 8-9 ani nu merg singuri la toaletă şi nu se spală pe mâini după aceea,  nu se îmbracă singuri şi nu ştiu să îşi lege şireturile”,

Dar oare care o fi legatura dintre sireturi si reguli? Adica daca fie-mea are voie sa aleaga ce face/cand face in nu stiu, 90% din cazuri, inseamna ca n-o sa se spele pe maini?

Posibile explicații: părinţii muncesc prea mult, mamele sunt mai în vârstă

Ahaaaa, deci nu faptul ca parintii nu mai petrec deloc timp cu plozii, ca nu mai au pur si simplu cand sa le faca educatia aia pe care si-o doresc duce la relatii nefunctionale ci ca esti prieten cu ei si ca le implinesti nevoile emotionale. That si faptul ca sunt eu baba.

Mama lor de mici infractori. Sunt nascuti sa ne faca sa suferim. 🙂

🙂

Da. Adevarul e ca urasc profund copiii prost crescuti, cel mai teama mi-a fost sa fac un plod din ala fara bun simt. Si cred puternic in reguli. Cred extrem de puternic in reguli. Dar la fel de tare cred ca nu e nevoie de multe reguli. Cateva, putine dar bune, reguli de la care nu ne abatem.

Din experienta mea de om, de copil dar si de mama, va spun sincer, ca nici nu vreau sa fiu prietena Sarei.

Un prieten e acolo langa tine, te ajuta cand ai nevoie, iti spune ce ai nevoie sa auzi cand esti trist, rade cu tine cand esti vesel samd. Dar un prieten e totusi, doar un prieten, niciodata nu te va pune pe tine pe primul loc, at the end of the day. Un parinte, insa, o va face constant, firesc, instinctiv.

Un parinte nu e un prieten, e mult, muuult mai mult de atat, dar zau ca include 100% bucatica asta :).

Mie cand imi e greu in viata, cand trebuie sa iau o decizie, cand am nevoie de o parere, ma duc la ai mei. In marea majoritate a cazurilor nu ii ascult :))), dar stiu ca parerea lor e oferita intotdeauna cu binele meu in cap.

Eu pentru Sara vreau sa fiu si persoana cu care poate sa rada, dar si persoana pe umarul careia poate sa planga. Nu vreau sa o judec si cred ca o sa fiu mandra de ea toata viata ei (desigur, deja sunt :P).

Exclude asta educatia? Nu cred. Sara are doar 3 ani, dar e un copil ca multi altii: bland, sfios, politicos, dornic sa invete si sa afle lucruri noi, imperativ si mofturos uneori. Toate astea au venit nu de la niste parinti care se cred sefi ci de la niste mocofani care nu stiu ce sa mai faca pentru ea.

Care fug in secunda in care pot de la scarbici ca sa poata petrece fiecare clipa cu o mucoasa mica de 3 ani, sa faca un puzzle gigantic sau sa coloreze o ratusca mov.

N-am facut parte nici macar din gasca aia care crede ca ne sunt egali. Eu nu am fost niciodata egala cu ai mei, intotdeauna nevoile mele au venit primele, asa o sa fac si eu cu Sara. Nu cred ca asa cresti un adult egoist, ci dimpotriva, prin exemplu cresti un adult generos. Cum as putea sa ii explic eu Sarei bucuria pe care o simti cand renunti la ceva ce iti doresti pentru persoana pe care o iubesti, daca nu ma vede niciodata facand asta? Cum sa o rog sa dea din ciocolata ei (ca idee, nu, nu mananca ciocolata, nu-i plac dulciurile, seamana cu ma-sa :P) daca nu ma vede pe mine cum ii dau ei bucatica mea? 🙂

Daca o sa ii indeplinesc toate dorintele? Doamne, da, toate cate pot, cate le viseaza si inca inzecit pe atatea daca as putea. Tot ce pot eu sa fac pentru ea voi face. Si nu, nu cred ca asta exclude educatia, dimpotriva, si eu am invatat intotdeauna mai bine din rusinea oamenilor care se purtau frumos cu mine decat de frica celor care isi impuneau forta :). Voi cum sunteti? Care e metoda voastra de „parenting” :P?

PS. Da mai, se spala pe maini, pe dinti, se incalca si imbraca singura 😛

IMG_1545

 

Reclame