Arhivele lunare: februarie 2014

Iarna pe ulita

Standard

Vouă vă place iarna? Eu una, deși sunt născută pe gerul ăl mare, nu mă prea împac cu ea. Stau prost rău cu frigul, și, spre deosebire de alte domnișoare gingașe cărora li se roșesc în cel mai dulce mod posibil obrăjorii, mie mi se roșește, ca ultimului bețiv ordinar, nasul.

Când eram eu mică mică, lucrurile stăteau totuși un pic diferit: făceam oameni de zăpada cu tata în grădina din fața blocului, mergeam cu văr’miu la derdeluș pe dealul de lângă orășelul de unde locuiam și mă plimba, la bunici, un unchi maaare de tot, cu sania, ore în șir.

În toate amintirile de mai sus eram înfofolită bine cu o geacă mai mare ca mine și musai, dar musai cu fularul peste gură. Încerca bunică-mea să mi-l pună și peste nas dar era peste puterile mele.

Ei bine, aici e aici că despre asta voiam să vă povestesc. Când am născut-o eu pe fie-mea, în prima zi cu ninsoare din 2010, doctorițele de la maternitate mi-au făcut instructajul cu privire la îmbrăcatul plodului.

În primul și primul rând, copilul se îmbracă întotdeauna, dar întotdeauna, ultimul.

Adică nu stă odorul înfofolit până își ia mamițica geaca și căciulița diafană pe ea, ci viceversa, mamițica suferă de cald, încotoșmănită după cum dorește, până ce echipează copilul de plecare. Similar, când te întorci cu plodul în casă fix pe el îl dezbraci primul.

Totodată, fularul nu se pune niciodată peste gură, nu face decât să creeze un mediu umed propice pentru aciuirea tot felului de balauri dătători de boli.

Deci. Cu milă pentru bietele odoare, mai mult rău le facem cu înfofolirea decât cu arhiînvinuitul curent. (Republicat)

PS. Pentru ca nuuuumai plozi cu fularul peste bot vad de cand a nins. Si acum, in 2014, da. Of.

IMG_7815

Reclame

Despre laude

Standard

Mi-a venit cam greu sa scriu despre asta, sa nu se interpreteze cumva 🙂 Tot mai cred ca:

1. Esential este sa-ti iubesti si sa-ti respecti copilul

2. Parintii cu bun simt vor gasi o cale naturala sa creasca un copil educat.

Insa e foarte multa presiune pe parinti, circula pe net (si nu numai) foarte multe informatii si uneori, cand nu stii exact ce trebuie sa faci sau cum sa faci sa nu repeti greselile parintilor, tinzi sa cazi asa, usor, intr-o extrema sau alta. Si atunci cand vine o chestie din asta cu foarte multi adepti care e usor exagerata, simt nevoia sa reactionez :). Am facut-o si la vaccinuri, si ma mananca in behind sa o fac si acum :).

Mai nou, la moda e sa nu iti lauzi copilul. Suna usor rautacism asta cu „e la moda”, dar nu asta era rolul, chiar e la moda, e un nou val, a inceput de cativa ani.

Pare de bun simt, makes sense.

1. Copilul trebuie sa fie multumit el insusi de rezultatele lui, scopul lui in viata nu trebuie sa multumeasca adultii/parintii. True. I agree 100%.

2. Copilului trebuie sa i se explice DE CE a facut ceva bun, e mai important sa inteleaga asta decat sa ii spui pur si simplu bravo. True. I also agree 100%.

3. Dupa ce ii explici ce a facut bine, te opresti, nu are nevoie de lauda, o sa devina dependent. Dezacord 100% 🙂

De la primele 2 ipoteze pana la a nu-ti lauda niciodata copilul mi se pare asa, o ditamai prapastia.

Initial, citind pe ici pe colo despre neajunsurile laudei, eram si eu destul de convinsa. Ba chiar am incercat o perioada cu Sara, pe la 1 an si ceva. Mai mult, eu insami am fost un copil relativ nelaudat. Nu crescut cu lipsa de dragoste, chiar nu, doar nelaudat.

Cred ca v-am mai povestit de bunicul meu care statea cu mine mare parte din zi pana pe la 7 ani. El era Montessori si anti-laude prin felul lui de a fi. Foarte tare l-am iubit, aveam o relatie deosebita, dar el era all about „nu face pentru copil ce poate face singur” si „nu orice rahat are nevoie de o lauda”. Old school, you know 🙂

Pe masura ce am crescut cam aceeasi abordare a fost mentinuta de ai mei. Cu siguranta nu-mi ridica nimeni osanale cand aveam o realizare, dar eram certata daca nu-mi faceam treaba. Si uite ca ajung la vorba lui Radu cu carrots and sticks :). Parte din tragedia greselii e si consecinta de a fi certat, asa cum parte din extazul reusitei e si faptul ca vei fi laudat. Le aplic, insa, pe amandoua, cu moderatie. Cert doar atunci cand e de certat (si imi place sa cred ca nu cert, doar explic si imi exprim nemultumirea fata de decizia luata, chit ca micii domnisoare nu-i convine ce-i explic eu) si laud doar cand e de laudat.

De exemplu, cand fie-mea s-a luat dupa o fetita mai mare si a facut ce n-a facut ea toata viata ei, s-a apucat sa stranga (cam agresiv) o alta fetita de mana m-am incruntat la ea din adancul sufletului meu si i-am spus si ca nu e bine si de ce nu e bine. Insa imi place sa cred ca le ofer pe amandoua cu destula zgarcenie. Nici n-o cert din sculare-n culcare, ci destul de rar, cand chiar intrece calul si nici nu o laud ca si-a luat sosetele bine si nu pe dos.

Cred insa ca metoda functioneaza, daca nu lauzi niciodata ai toate premisele sa cresti un adult performant. Risti insa sa ai un adult care sa simta toata viata lui ca nu e good enough, ca nimic nu e good enough. Acuma na, take your pick.

Pentru mine, ochii larg deschisi la plod m-au reintors pe calea laudelor. 🙂

Primul exemplu care imi vine in cap: Potty training.  Daca pe la 1 an ii explicam calma, linistita, ce bine e ca face la olita, ca uite ca asa fac oamenii mari, ca ne pastram curati ca bla bla bla and she could care less, se ridica si pleca unde avea treaba, la 2 ani, cand a tras un pipi pe rata mov aka oala mi-a scapat un BRAVO mama!!! din toti bojocii sufletului meu. Evideeent ca asa a incercat sa obtina reactia din nou. Oare ar fi trebuit sa ma astept ca potty trainingul sa fie autorewarding pentru un plod de 2/3 ani? Mnu cred.

Pe scurt, cred ca atunci cand copilul e inca la o varsta cand nu stie singur „intrinsec” ce e rau si ce e bine, el depinde, se orienteaza in functie de reactia parintilor. Noi suntem barometrul lor moral.

Copiii depind de confirmarea parintilor, suntem zeii lor, asa cum, poate va mai amintiti, ai nostri erau zeii nostri cand eram noi mici. Invata lucruri cautand instinctiv aprobarea noastra, mai ales la o varsta asa de frageda. Cel mai usor e sa te gandesti la norme sociale si nu la realizari. Adica ca nu e ok sa te scobesti in nas, sa pleoscai la masa, sa tragi un vant in sufragerie, sa tragi jos fata de masa la restaurant, sa faci pipi la olita, sa sa sa. Invata pentru ca ei cauta aprobarea noastra/asteapta reactia noastra negativa, nu pentru ca simt ei acolo in adancul sufletului lor ca e aiurea sa forezi dupa un muc la cina.

Sigur ca asta scade cu timpul, pe masura ce cresc ne pierdem din superputeri si redevenim oameni cu greseli si defecte, dar tocmai de asta cred ca e important ca parintele sa valideze copilul, pe romaneste, sa il laude la timpul potrivit, si cand e zeu, si cand redevine om. Si la fel de sigur nu cred ca la orice actiune e musai sa fii cu echipa de majorete in spatele lui, dar cred in felicitarile sincere atunci cand e cazul :).

Adica daca termin un proiect monumental la buro sigur ca o sa stiu ca-i bine si o sa fiu mandra de mine, dar nu strica sa stiu ca si sefu-i aware de treaba asta :)).

Cred (adica asa mi se pare mie ingrozitor de firesc) ca trebuie sa iti exprimi dezacordul cand plodul face ceva gresit. Nu poti sa astepti calm, cu un pai intre molar si premolar sa-i vina inspiratia divina ca nu-i bine sa manance nisip. Explici, sigur, dar iti exprimi dezaprobarea. De ce reciproca sa nu fie valabila? De ce n-ai spune ca un copil nu trebuie certat niciodata pe principiul asta? O sa il faci sa nu faca lucruri de frica si nu pentru ca stie ca sunt gresite.

Si cred ca pe masura ce cresc chestia asta vine tot mai mult de la ei, cauta tot mai putin reperul nostru, si tot mai mult pe al lor interior. Sau, cel putin, daca iti faci treaba bine ca parinte (daca certi dar si lauzi moderat :P), prin exemplul personal, prin lecturile oferite, prin locurile si oamenile pe care i le arati, o sa ajunga sa faca treaba asta singur. Sa stie ce e bine si ce e rau. 🙂

Cred ca am record de „cred”-uri la articolul asta. Meh, inca unul, n-o sa moara nimeni. Voi ce credeti? 😛

IMG_6211

Pe dos

Standard

E 8 seara. E deja intuneric bezna. Merg pe autostrada cu muzica la maximul suportat de urechile mele. Se vad doar luminitele portocali de pe bord si farurile celor de pe partea opusa, stopurile celor din fata. Mai am putin si ajung acasa.

***

E aproape 7, sunt la bunica-mea. De obicei, cand mergem la ele stam in sufragerie. Acum insa ne-am asezat in bucatarie, ca atunci cand locuiam acolo. E cald. Le povestesc de Sara dar mai mult vorbesc la telefon, ma suna de la scarbici. Desi vorbesc de raportari, urgente, milioane, ma simt mica mica, de 4 ani, pentru ca in bucataria bunicii totul e la fel.

***

Ora 6. Suntem opriti la o linie de cale ferata, undeva pe un camp. In fata mea e o dubita. Soferul are geamul deschis si ii arunca felii de paine goala unei cateluse cu pui, care are talia mai subtire decat a Biancai Draguseanu. Le hapaie saraca de zici ca-s cotlete de porc. Ma uit la numar. Franta. Ii dau si eu jumatatea care a mai ramas din pizza mea.

***

5 si ceva. In masina. Nu stiu cand s-au facut campurile astea verzi, dar sunt verzi. Copacii inca nu, dar campurile da. In dreapta, 3 sateni cred ca seamana. Cu mana. Nu ma pricep deloc la semanat, dar pare ciudat in februarie 2014.

***

4 si. O doamna imi povesteste ca isi cauta de lucru si ca la burtaria din josul strazii angajeaza. Incepi la 3 am si termini la 2 pm. Iei in primire marfa, faci painea, esti dispecer si la finalul zilei o vinzi, esti de toate. 7 milioane pe luna. Imi vin in cap fetele catorva colegi care cred ca e sub demnitatea lor sa faca copii sau sa dea un fax. Colegi carora nu le place ce sarcini primesc. Pentru mult mai multe milioane pe luna.

***

4 fara. Sunt in curtea unei case, pe o alee mica. In stanga vad 3 ghiocei crescuti asa, din senin, nu locuieste nimeni acolo. Zambesc fara sa vreau. Doamna care e cu mine mi-i face cadou. Ii iau sa ii duc acasa, la Bucuresti sa ii vada si Sara. O sa ma uit la ei, din cand in cand, tot restul zilei. Desi le-am pus coditele intr-un servetel cu apa cand opresc masina sunt deja ofiliti.

***

3 si ceva. Mi se povestete cum e dat cineva afara, in ciuda faptului ca munceste cel mai mult si seful e disperat daca pleaca. E prieten cu cine nu trebuie. Ce sa faci, asa merg lucrurile. Dau din cap intelegator.

***

8 jumate. Imi place sa conduc, ma relaxeaza. Am 2 puncte in spate, fix alea pe care tinea Atlas lumea, in care simt oboseala. Ajuta dusurile fierbinti si condusul. Incet, incet, melodie dupa melodie le simt mai usoare. Sunt cam 5 grade, iese abur sau ceata, nu stiu exact ce e, pluteste deasupra satelor. Cred ca trebuie sa tin aparatul ala legat de mine, niciodata nu-l am cand ar trebui. Ies copiii la scoala sau la gradinita. Ma gandesc la Sara, si ea e in masina deja. Sunt, multi, multi, habar n-aveam ca mai sunt atatia copii la sat. Poate pentru ca in satul in care mergem noi vara sunt foarte putini. Fetitele au caciuli roz cu mot mare in varful capului si ceva sclipici. O mamica coboara un deal cu 2 de-odata, unul de mana stanga, unul de mana dreapta. Peste cativa metri, un grup de fetite asteapta ceva. Vis-a-vis o gasca de baieti, stau chiar in fund pe santul ala cu putina iarba de la marginea drumului. Cred ca uniformele lor sunt compromise si imi imaginez ca o sa ii bodogane cand se intorc acasa. Imi sunt infinit mai simpatici decat copiii aia bucuresteni care nu-si murdaresc toalele de firma cand merg, weekend de weekend, prin mall. Imi propun sa fac cumva sa mai merg la ora asta prin sate. Apoi, incet, in reluare, ca in filme, ii vad. Pe partea stanga, un tata si un baietel cam de 8 ani. Amandoi imbracati in negru. Il tine de mana, il smuceste de cateva ori. Nu e de ajuns, il ia si-l impinge puternic si baietelul se rostogoleste pur si simplu, pe pamant. Se opreste si se uita speriat la taica-su. Asta se intampla in cateva fractiuni de secunda. Apas, instinctiv, franele la maxim si claxonez. Prelung. Tatal, care se indrepta cu mana ridicata catre baietel, se opreste si se uita la mine. Ne privim prin geamul masinii. Ni se intersecteaza privirile pline de furie: a lui pentru baietel, a mea pentru el. Stie ca l-am vazut. Cred ca stie si ca e gresit ce a facut. Masina curge usor mai departe, n-a oprit de tot. Ma gandesc ce sa fac. CE sa fac. Ma indepartez incet si ne urmarim toti 3 cu privirile. Vreau sa intorc, sa fac ceva pentru copilul ala. Ce sa fac? Sa-l amenint pe barbatul ala. Sa ii spun ca o sa chem politia. Si ce-o sa-i faca politia? Nimic. Ca o sa sun la Protectia Copilului. Si ce-o sa faca Protectia Copilului? Nimic. Derulez in minte conversatia avuta ultima oara cand am vazut, la semafor, un copil drogat sau imbatat, oricum, lesinat, in bratele mamei lui, de etnie rroma si cand am vrut, si atunci, sa sun undeva, sa fac ceva. Mi s-a explicat ca nu are sens. Ca nu i se intampla nimic bun. Dimpotriva, mai mult rau. Intre timp baietelul s-a ridicat si cei doi isi continua drumul, uitandu-se lung dupa mine. Masina merge mai departe, incet, si din 10 in 10 secunde sunt la un pas sa intorc. Daca as sti ce sa-i spun, ce sa fac, cu ce sa-l ajut, m-as intoarce.

Dar nu stiu. Asa ca n-o fac. Si ma simt absolut oribil ca n-am intors.

Sunt momente in viata, cand imi doresc ca in loc sa fiu femeie, sa fiu barbat. In loc de 1.63 sa am 1.93 si in loc de 47kg sa am 97.

Sau, mai degraba, doar sa traiesc intr-o tara in care lucrurile nu se intampla pe dos, o tara unde lucrurile inca mai sunt, cat de cat, normale.

IMG_0995

Recenzii neavizate

Standard

Am fost pana acum cu Sara la 3 piese: 2 la Tandarica (str. Eremia Grigorescu nr. 24): Cartea Junglei si Mica Sirena si la Ion Creanga (temporar la Sala Rapsodia, Lipscani 53) la Alba ca Zapada.

Ordinea preferintelor Sarei (si intamplator coincide cu ordinea mea :P):

1. Mica Sirena

2. Alba ca Zapada

3. Cartea junglei

Cartea junglei a fost prima la care am mers, in decembrie. E exclusiv cu papusi manuite, Sara nu a rezistat pana la sfarsit. Cred ca i-ar placea mai mult acum, atunci cred ca nici nu se numara printre lecturile ei. Am stat cam 40 de minute, mi s-a parut alocat cam mult timp alocat unor chestii care in carte nu erau asa de importante, dar oricum, Sara a fost foarte emotionata (si eu si mai si).
La Tandarica copiii pot vorbi, nu shahsaie nimeni. Durata: o ora. Grad ocupare sala: 30%

Apoi am fost la Alba ca Zapada (teatru normal, nu cu papusi), in ianuarie, cand drumurile inca erau blocate de nameti si lumea nu prea iesea. Durata: 1 ora jumatate. Grad ocupare sala: 25%, mai shashia lumea prin sala dar nu cu cine stie ce aplomb. Uai ta ta, ce i-a mai placut aici, pentru ca e una din povestile ei preferate. O Alba ca Zapada frumoasa foc si un Rusinosul absolut delicios. Un Cove plictisit in rolul Inteleptului care abia catadicsea sa mimeze mirarea cand murea Alba ca Zapada. A ezitat un pic daca sa ramanem sau nu la pauza dar pana la urma a decis sa stam pana la sfarsit.

In weekend am fost la Mica Sirena (jumate cu papusi jumate cu oameni si oameni cu papusi :)) ma rog, o sa vedeti voi). Durata: o ora. Grad ocupare sala: aproape 50%. Delicios spectacolul, cu efecte speciale chiar faine (am inteles ca unii copilasi au mai fost speriati, dar la Sara n-a fost cazul, as zice ca nici n-a respirat si nici nu s-a pus problema de plecat, era prea multa actiune pe scena).  Mi-a placut Mica Sirena, foarte expresiva, mi-a placut si printul, si imparatul, si ministrul lui si vrajitoarea si mai ales sfarsitul.

Pret: 25 de lei (una bucata mama mocofan si una bucata plod mucios) la Mica Sirena, parca tot atat la Alba ca Zapada si sper sa nu ma insel, dar cred ca a fost un pic mai ieftin la Cartea Junglei.

Noi cred ca ne facem abonament :)), la vara o sa mergem cand e prea cald si acum mergem dimineata cand e mai rece. Va mai povestesc cand mai mergem. Daca ne recomanda si noua cineva ceva ce i-a placut zicem si noi sarumana 🙂

IMG_8216 IMG_8219

Gustarica

Standard

Acum ca se incalzeste un pic afara si incep mai toti parintii sa-si scoata odoarele din casa, iar dau cu ochii de ei.

Parintii aia draguti si amabili, aia care vin cu banana la locul de joaca, cu marul taiat cubulete in paharel.

Cand ii vezi, iti ingheata inima. Tu n-ai luat banana ca a ta a mancat deja gustarea si nici nu vrei sa-si strice pofta ca sa manance la pranz mancarea pe care te-ai chinuit sa i-o gatesti.

Nici nu respiri. Poate n-o vede. Poate vrea la toboganul verde, care e in directia opusa de bunica care isi aleaga nepotul cu scobitori in care sunt infipte mici bucatele de para. Mami, nu vrei la toboganul verde? Uite ce frumos e. Nu, vreau la cel albastru. Atat. A vazut-o.

Maaaamiiiii, vreau banana.

Mami, nu am banana. In plus, noi avem acasa mancarica gustoasa pregatita de mama, mergem sa papam.

Vreaaaaaaaaaaau banaaaaaaaaaaaanaaaaaaaaaaaaaaaaaaa! Acuuuuuuuuuum!

Stiti scenariul, nu? 🙂 Eu am noroc cu fie-mea ca nu incearca ceva de la un copil necunoscut nici daca ii da nu stiu…aur pe paine (asa a fost ea, n-am facut nimic in sensul asta, ma rog, poate in afara de mostenirea genetica :D). Dar am vazut muuulte cazuri ca cele de mai sus.

Sa nu mai vorbesc de cei care au copii care au diverse alergii sau intolerante si cand tu ii oferi gingas un biscuit cu E-uri din punga lui fie-ta habar n-ai ca are gluten si ca plodul ala e alergic ca naiba si ca ii faci cel  mai mare rau.

Deci. 🙂 Stiu ca pare ceva arhicunoscut si evident, dar dovezile din parc spun ca nu e: va rog nu mai dati mancare plodului vostru de fata cu alti copii. Nu, nici daca aveti suficient sa hraniti tot parcul nu e ok, din motivele de mai sus.

Pai si ce sa facem daca li se face foame in parc? Sa ii batem? Nu frate, il iei de o aripa cum o iau si eu pe fie-mea care isi mananca cat e cald mai toate gustarile afara, il pui pe o banca mai retrasa si il hranesti acolo.

Voi in care tabara sunteti? Hraniti plozii in parc sau acasa? 🙂

IMG_1490

Caramizi galbene

Standard

Am mai scris despre asta dar tot imi vine sa scriu. Lumea nu mai intelege sau nu mai vrea sa vada calea de mijloc. Bunul simt. Normalitatea.

Daca alaptezi la 1 an esti dusa cu pluta si o sa nenorocesti copilul ca stiu ele ca o sa il alaptezi pana la scoala.

Daca ii dai lapte praf de la nastere esti o criminala pentru ca lapte praf chimicale aluminiu chestii.

Fara zahar, miere, mai nou agave. Fara dulciuri, desigur, totul raw, cat mai raw, trebuie sa dumicatesti si sa masori fiecare imbucatura, sa combini alambicat si sa-ti dai teza de doctorat la cina (desi tu nici macar nu gateai inainte de plod).

Fie-mea mananca cat pot eu de bio si de sanatos, dar daca are chef sa manance seara juma de kil de carne si de legume ei bine, va primi juma de kil de carne si  legume (true story). Nu-i bine, oricum ai da-o. Pentru o tabara nu-i bine ca esti fitoasa ca-i dai bio si copilul o sa ajunga sa fure cartofi prajiti din supermarket pentru ailalta nu-i bine ca nu-i raw ca e seara si ca e carne.

Il lasi sa ia singur decizii? Ai sa distrugi copilul, n-ai vazut ca suedezii vor sa se intoarca la vechile medote de parenting ca astea au generat adulti esuati? Ii spui nu si insisti sa spuna te rog, multumesc si cu placere? Esti un mic Hitler care inhiba copilul si ii omori creativtatea plus orice sansa sa devina un adult independent.

Il lasi la Montessori? Pfff, veci n-o sa se acomodeze la scoala, il distrugi. Il duci la o gradinita normala? Il prostesti.

Nimic, dar nimic nu-i bine. Orice ai face, vei gresi.

Da, am alaptat pana hat, dar Sara a baut lapte praf dupa. Nuuuu, n-am nimic cu mamicile care dau lapte praf (desi recunosc ca un mic sentiment de ciuda ca n-am reusit sa explic mai bine si poate sa ajut mai mult ma incearca). Putem sa gasim o cale de alimentatie sanatoasa, chiar daca baga mana-n cartofii nostri de la KFC o data pe an sau rontaie din napolitana lui ta-su. Ii facem educatie pentru ca ii spunem de 1000 de ori pe zi cum sa se comporte frumos, cand greseste, de ce e asa politicos si nu pe dincolo, de ce aia, de ce ceailalta si nu invers, ca te rog, multumesc, cu placere, ca nu-i frumos sa tipe, ca nu-i bine sa se mataie, ca in sus ca in jos si infinit de multe exemple, chiar daca alegerile de dimineata pana seara le face singura (in weekend zic: cand se trezeste, cu ce se imbraca, se imbraca singura-da, dureaza de 7 ori mai mult decat daca as imbraca-o eu-, cat lapte bea, ce mai mananca dupa, daca mergem in parc sau la un spectacol sau atelier, daca mananca fructe sau niste caju  la gustare, cand mananca ciorba si felul 2, cat doarme, unde doarme-la pranz doarme la noi, cu ce se joaca pentru restul dupa-amiezii, ce culoare de pai isi alege, care e ordinea corecta a piticilor pe raft, daca isi pune singura pasta de dinti sau nu- si toate abaterile pot genera suparari si proteste pentru ca intra in categoria lucrurilor la care ea decide).

Facem cum putem noi mai bine. Ne mai enervam, mai tipam, ne pare rau, ne dragalim mult, ne jucam, sarim, ne ascundem, invatam. Toti. De-o data.

Nu cred ca o stric lasand-o sa aleaga singura pentru ca o vad cat e de politicoasa, atenta, ca nu loveste niciodata un copil, ca are rabdare la spectacol sau cand inca nu e gata masa, ca rade in marea majoritate a timpului si in general, ca nu face rautati. Asa a invatat singura o tona de lucruri care mie mi se par uluitoare (dar stiu bine ca si alti copilasi le fac). Ca are toane (Doamne si ce toane uneori, mai ales cand e obosita), ca face nazdravanii, ca ramane agatata in scaunul de buro al lui ta-su? La naiba da, nu vreau sa cresc un bibelou.

Nu cred ca o stric nici daca o las sa manance ce ii place, atata timp cat face alegeri relativ sanatoase, atata timp cat legumele tot sunt pe primul loc si mananca un mar pe zi. Dar nu, n-o sa trec la raw-vegan si nici n-o sa ma simt prost ca n-a mancat grau incoltit pana la 3 ani.

Nu cred ca o stric nici ca o duc la Montessori si nu la o gradinita normala pentru ca daca ati vedea fetele lor cand invata ati intelege. Saptamana trecuta m-am dus sa o iau acasa. Cand nu are dansuri sau muzica, eu ajung prima dintre parinti si de obicei cand ma vede o si tuleste. Joi n-a vrut sa vina, a spus ca vrea sa mai stea sa lucreze cu Irina  care le prezenta inima in ziua aia (face cu ei in fiecare joi dupa-amiaza, un optional, cred, in care le prezinta corpul omenesc, cu jucarii, exercitii, chestii) :). Na, am stat o ora si m-am uitat la ea. Ii place intre copii, ii place la gradinita, la gradinita asta, in care isi poate alege daca sta pe un fotoliu sa citeasca o carte, se duce sa isi ia un puzzle sau o asculta atenta pe Erika cand ii prezinta un material nou sau un exercitiu.

Si cand am un copil care spune seara ca s-au intristat lalelele si dimineata ca uite mami, s-au bucurat, parca imi vine sa cred ca e un copil bun.

Sar dintr-una-n alta, ca de obicei. 🙂

Despre normalitate. Calea de mijloc. Parintii carora nu le flutura narile cand aud de scutece Pampers dar nici nu stramba din nas cand vad un bebe mic intr-un wrap. Care n-arunca gunoi pe jos, nu deszapezesc masina mutand zapada in fata masinii de langa si au notiunea de rusine. Sper asa, in adancul sufletului meu, ca genul asta de parinti, care lasa copilul sa aleaga cu ce lingurita mananca dar ii si spun nu cand vrea sa dea un alt copil jos de pe leagan o sa gaseasca cararuia ingusta cu caramizi galbene care duce la formarea unui adult…na, din nou cuvantul asta:normal :).

PS. Pun o poza cu Andrei pentru ca nu-s prietena cu parintii lui ca sa pot fi acuzata de subiectivism. Mi-a placut de ei ca erau atat de naturali si atunci cand mergeau la deal prin boscheti si namoale ca acolo a vrut el sa faca poze (desi Cristina mai avea un pic si nastea) si cand ii interziceau ferm sa chinuie gandacelul ala rosu care il fascina. Fara metode, extreme, fara griji. Firesti. Oameni normali. We cand do it people! :))

IMG_3885

Ce-ai facut azi?

Standard

Nu faceam nimic acasa cand stateam cu Sara. Serios. Absolut nimic. Stateam cu ea. Nu munceam, nu calcam, mai spalam, dar doar cand era musai si aveam timp. Am mai scris despre asta. E purul adevar, nu faceam nimic, sau mai bine zis puteam face orice voiam cu ea, a fost tare draguta cu mine :). Articolul l-am scris in cap cu modelul ala de sot care intelege ce faci acasa cu plodul.

Însa nu toți sunt așa, unii cred că sparg bolovani la serviciu și nevasta e în Bahamas la un cocktail cât stă acasă. Poate unii chiar sparg bolovani la serviciu. Și exemplarul ăsta, când ajunge acasă e obosit și nervos că deh, el aduce pâinea-n casa și tu ai frecat menta toată ziua. Așteaptă să i se pună masa. Se strâmba că a rămas chiuveta murdara, chiar de nimic nu ești în stare? Și plodul eventual plânge. Cum adică să îi pasezi copilul în brațe când abia a intrat pe ușă? El e obosit! Nu? Ține-l tu, doar oricum e treaba ta și nu e ca și cum ai munci ceva.

Eu mă trezeam între 3 și 4 ori pe noapte. În prima lună dacă dormeam adunate 2 ore. Era cel mai urât coșmar ăsta cu somnul. Cred că viața unei mămici de mogâldeața mică, care sta acasă, e destul de asemănătoare.

Te trezești dimineața. Ești singură cu plodul. A mia miliarda dimineață singură cu plodul. Care nu vorbește. Gângure, cel mult țipă, ă-ă-ie. Când începe să înțeleagă care e papa și care e caca simți că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Pregătești micul dejun. Pentru plod, nu pentru tine. Te joci cu el. Singuri. Mașinuțe, cutiuțe, cărticele. Pregătești gustarea de dimineața. Singuri. Plodul plânge că nu ai pus cana roz ci cana galbenă. Plânge tare. Nu reacționează la argumente logice. Plânge des. Mai des decât ai tu energie după nopțile însfertuite. Nu mănâncă, te îngrijorezi, stresezi, turbezi că nu mănâncă. Iar joacă. Mașinuțe, cutiuțe, cărticele. Singuri. Iar plânge. Nu vrea să adoarmă. E mort, mort de somn, îi pica ochii-n gura dar nu vrea sa adoarmă. Adoarme. Primul somn pe zi. După 30 de minute se trezește. Urlând. Încă o oră să îl liniștești. Prânz. Nu mănâncă, te îngrijorezi, stresezi, turbezi că nu mănâncă. Da, iar. Joacă. Somn. Iar îi e somn. Iar nu vrea sa se culce. Iar urla. Și urlă. Urlă. Te întrebi dacă s-au mutat toți vecinii, altfel nu înțelegi de ce nu te-au dat încă afară din bloc. Ai face orice să nu mai urle. Încerci frumos, îi cânți, în brațe, pe spate, pe picioare, pe afară, pe dinăuntru, cu suzeta fără suzetă, nimic nu merge. Plângi și tu, desigur. Mai rău ca el. Sunteți singuri. Ești o mamă rea, sigur ești o mamă rea, altfel n-ar plânge atât. Poate e de la dinți? E de la dinți. Trebuie să fie de la dinți. Într-un final adoarme, suspinând. O zi grea. Oare ai mâncat azi? Nu-ți mai amintești sigur, parcă nu. Să mănânci ceva. Repede. Până nu se trezește. Fără zgomot. Să mănânci repede ceva ce nu face zgomot.  Probabil o nevasta model ar insera aici și o pauză cu gătit vreo 2 feluri și desert pentru soț și o tură de curățenie lună în casă. N-apuci să te așezi bine și se trezește iar. Măcar acum nu urlă. E binedispus, râde. Ieșiți afară, veniți acasă, joacă, mașinuțe, cărticele, cutiuțe. Singuri. Ultima oară când ai purtat o conversație cu un adult care nu implica plodul aveai 5 kile mai puțin, încă purtai machiaj și era vara. Mai precis vara de acum 2 ani. Seara. Vine soțul. Nervos. 3 ședințe azi, viața e grea, îi e foame, pune-i masa. Cum adică nu mai e pâine? Și nu te-ai dus să iei? Dar ce altă treabă ai putut avea, doar au mai crescut și altele copii, nu e cine știe ce filosofie. Și se pune la calculator și se joaca Need for Speed 8 sau ce naiba de joc mai e la modă zilele astea. Și fă-l sa tacă pe plod ca îl deranjează. Are nevoie de odihnă. Mâine iar sparge bolovani. El pune pâinea pe masa.  Se culcă liniștit și ghiftuit. Sforăie de poți să tai lemne pentru o iarnă grea pe el. Tu te trezești iar. De 3, 4, ori pe noapte, asta dacă reușești să îl adormi pe plod și să adormi și tu. Repetă. Ori n.

Știu tătici așa. Din păcate. Sigur știți și voi. Poate sunt mulți, poate sunt puțini, habar n-am.

Da, e faină imaginea aia cu baba și moșul care-ți spun, ținându-se de mână și cu o mutră împăcată, că au rezistat în căsnicie 50 de ani pentru că pe vremea lor nu renunțai la ceva când era stricat, ci încercai să îl repari, dar serios ca uneori nu mai ai ce repara. Eu nu știu ce ar mai fi de reparat la un soț care întreabă seara: tu ce ai făcut toată ziua dar dacă îl lași o oră cu plodul nu știe să facă nimic, te sună de 7 triliarde de ori să te întrebe unde-i aragazul că sigur l-ai mutat tu de-a naiba numai să nu-l găsească el, nu schimbă plodul chiar dacă trebuie să își pună pe nas o bucată de vată îmbibată-n alcool ca să poată sta în cameră cu el, nu-i dă să mănânce și mai are puțin și îl lasă și pleacă la bere cu baieții. Când ajungi, alergată, transpirată și cu inima-n gât după ora aia fugită numai tu știi cum, tot el e nervos foc de parcă ar fi stat o oră într-un puț cu șerpi nu cu plodul propriu și personal.

Mda, nu facem nimic când stăm acasă cu ei. Sunt zile mai rele, ca asta de-am descris-o mai sus (dar pot fi și mai rău de atât), zile mai bune, cu zâmbete și chicoteli, multe și astea. Sigur că merită. Sigur că e o vacanță, că le-aș trăi de o mie de ori, sunt o minunăție. Dar tații ăia care cred că nevasta e slugă și copilul le e străin merită…nu vreau să spun ce merita. Dar merită. Divorțați. Cel puțin divorțați.

PS. Da, l-am programat special de Valentine’s. Hate the damn thing.

IMG_3991-2