Arhive zilnice: 20 noiembrie 2013

Micii cercetatori

Standard

Când era fie-mea foarte foarte mică (ciudat cum de la “când eram eu mică” am ajuns la “când era fie-mea mică”) am citit o carte foarte drăguță de psihologie: Anii magici. Cum să înţelegem și să rezolvăm problemele copiilor de Selma H. Fraiberg. O recomand călduros. Una din ideile care mi-a plăcut din cărticica asta este despre cum copiii sunt mai întâi mici magicieni (imaginându-și că totul se întâmplă datorită voinței lor, prin magie: apariția mamei, a mâncării atunci când îi e foame etc.) și devin apoi mici cercetători (descoperind lumea prin aplicarea unui mecanism similar cu acela al unui cercetător veritabil: emițând ipoteze, verificându-le, observând rezultate etc.).

În plus, motto-ul copilăriei mele a fost “sunt mică, nu proastă”. Asta îmi amintesc că îmi venea să le spun tuturor adulților ce îmi vorbeau pe un ton condescendent (adulții fac treaba asta cu plozii, ați observat?). V-am mai zis asta, parca, nu? Mă rog, ce vreți, m-a marcat :)).

Cert e că fie-mea se transformă încet încet într-un mic cercetător și mie mi se pare o minune. Curiozitatea ei e reală și sinceră. Plecând de acum un an când îmi poruncea impetuos să îi spun ce litere vedea, până acum, recent, când m-a întrebat, de exemplu, unde e Craiova (unde locuiește străbunica ei) și a studiat pe hartă, atentă, unde e Craiova, unde stau bunicii ei, unde mergem la țară, mi-a spus că ajungem acolo cu mașina, ne-am amintit cum îi cheamă pe cățeii de acolo, că a mâncat mure din pădure șamd. Altă dată m-a întrebat unde locuiesc maimuțele. Și ne-am uitat pe hartă să căutăm Asia și Africa, ce animale mai trăiesc acolo, apoi in week-end am mers la grădina zoologică să vedem maimuțicile. De fiecare dată când mă întreabă ceva (și zău ca la 3 ani întreabă multe lucruri) încerc să îi ofer cât mai multe informații interesante despre subiectul respectiv. Îmi dau seama că pare ușor exagerat, adică și primul meu impuls a fost să îi dau un răspuns scurt, dar apoi mi-am amintit cum îmi era mie când eram copil și voiam să știu ceva așa că am încercat să îi explic cum i-aș explica la 6 ani. Că serios acum, ce mi-e 3, ce mi-e 6 :P. Important e că ea vrea să afle.Parcă mă face să mă simt o leacă mai bine că sunt o mamă rea și nu fac activități din alea practice cu lipit frunze și colorat suluri de hârtie igienică.

Cristina îmi povestea cum își amintea și acum, la 30j de ani trecuți, cum a măcinat-o ani la rândul în copilărie o nelămurire. Îl întrebase pe tatăl ei ce însemnă indicatorul acela cu H. I s-a răspuns că înseamnă spital într-o limbă străină. Explicație corectă, dar incompletă, Cristina și-ar fi dorit să știe exact despre ce limbă era și cum anume suna cuvântul ăla și încă își amintește treaba asta. Tăticul ei considerase probabil că e mult prea mică să înțeleagă exact ce e limba engleză.

Tot timpul considerăm prea mici copiii să înțeleagă anumite lucruri și habar nu am de ce.

Chiar cred  că învățăm mult mai ușor lucrurile de care suntem interesați.Adică v-am mai povestit cum de-a naiba n-am citit niciuna din cărțile recomandate în liceu dar am citit cu zecile pe lângă :D. Ok, ok, si rebelismul adolescenței, dar și acum, la bătrânețe citesc singură sute de pagini despre ceva ce mă interesează și adorm la rândul 3 din ceva ce m-a obligat cineva să citesc :D.

Așadar. Data viitoare când un plod întreabă cum se învârte roata la mașină sau de ce strălucesc stelele poate ar trebui să încercăm să îi explicăm pe bune în loc să îi spunem: O să înveți când o să mai crești sau E complicat sau Îți explic mai târziu sau De aia.

Poate că așa ar învăța mai mult decât participând la toate opționalele alea pe care eu le urăsc, nu credeți? (articol parțial republicat)

IMG_4134