Arhive zilnice: 18 noiembrie 2013

Baby love

Standard

Avertisment! Continut siropos!

Nu imi place deloc sa vorbesc despre cat de mult o iubesc pe fie-mea si ce inseamna ea pentru mine. Insa iaca, totusi, m-am hotarat sa scriu articolul asta, din 2 motive: 1. Pentru fie-mea, sa stie ca ma-sa e in șpagat dupa ea (a se vedea ca vasta majoritate a articolelor sunt in categoria chestii care ma enerveaza). 2. Pentru cei care nu stiu inca cum e sa ai copii (jur ca mie mi se parea un chin-si zau ca nu e chiar asa, vedeam doar parinti extenuati sau in cel mai bun caz plictisiti, cu niste chestii mucioase sau baloase urland; deci nu, nu-mi placeau copii; deloc).

Sara a fost un copil planificat, ca sa nu zic consacratul dorit :). Cu 2 parinti Capricorni nici nu se putea altfel. Am aflat ca sunt gravida intr-o zi de mai, la eco cand i-am auzit prima oara si inima. A fost ok, nu m-am emotionat, nu am plans. Cred ca daca cineva mi-ar fi monitorizat pulsul ar fi constatat ca e constant :).

Am mai scris despre sarcina, a mea a fost usoara. Nu stiu daca am scris cat de extraterestra mi s-a parut toata tarasenia. Inca mi se pare, uitandu-ma la Sara, o minune in cel mai propriu sens al cuvantului. Din nimic a crescut o fetita desteapta, blanda si incredibil de frumoasa (na, e a mea, ce sa zic si eu). Inca nu pot sa wrap my mind about it, imi proiectez imagini de pe Discovery cu fatul crescand, inteleg cumva „tehnica” dar tot nu pricep cum e posibil. Asadar,  o minune. O out of body experience a fost pentru mine sarcina. As mai duce 10 sarcini doar ca sa traiesc senzatiile alea :). Bine, daca i-ar creste cineva dupa, macar un an :D.

Nici cand am nascut-o n-am simtit valuri valuri de dragoste. O fi felul meu de a fi, nu stiu, cert e ca niciodata nu m-am indragostit la prima vedere, a trebuit sa fiu convinsa :D. N-a fost cel mai fericit moment din viata mea, nu am fost extatica. Era un bebelus mic si sifonat care era al meu. Tot ce simteam era o responsabilitate covarsitoare, poate chiar sufocanta cumva si o nevoie impetuoasa sa  o studiez, sa ii analizez fiecare gest, fiecare miscare, fiecare rasuflare (problema a fost ca nevoia s-a prelungit pe un ciclu complet de 24/7 ceea ce a insemnat oboseala cronica in mod rapid :D).

M. cea cu gradi are o fetita cu aproape un an mai mare ca Sara. Atunci cand Sara avea 2/3 luni si eu incercam sa ma conving ca e geniala viata cu un plod (si mnu, nu era) M. a mea mi-a spus teribil de sincer la telefon: abia pe la 1 an asa incepe sa devina misto :)).

Ok, nu stiu daca chiar la 1 an a fost asa o strafulgerare sau ceva, dar cert e ca a fost treptat. In fiecare zi am iubit-o un pic mai mult, si da, chiar cred ca o voi iubi mai mult cu fiecare zi in plus.  Stiu acum ca nimeni in viata ei nu o va iubi cum o iubim noi. Cred ca ea va iubi alti oameni mai mult, si, cu siguranta, daca o sa aiba norocul sa faca copii o sa ii iubeasca mai mult decat pe noi. Dar e ok. Pentru mine, ea e the ultimate love.

Nu inteleg oamenii care spun ca se chinuie sa creasca copii. Da, si mie mi-a fost greu la inceput, si da, si acum am momente cand ma scoate din minti (de obicei cand e mataita in mod nerezonabil pentru o perioada mai lunga de timp-am mai cronometrat, la o ora bubui :D) imi pierd rabdarea si simt ca explodez, dar in vasta majoritate a timpului ma uit ca o curca beata la fie-mea gandindu-ma cat de fericita ma poate face bucatica asta mica de om.

Tot de rau parca zic :))

Ma tot gandesc la un fel de a transmite cu adevarat cum e sa iti vezi copilul razand in hohote, sau sa adoarma in bratele tale, cum pot sa fie secundele alea cand ma duc sa o iau de la gradi si ea alearga spre mine sa ma ia in brate spunandu-le celorlalti copii (imi place sa cred ca mandra cumva):  ea e mami meu! 🙂 Zilele mele sunt infinit mai bune datorita ei. Daca inainte sa o am the highlight of a day era sa ma uit la un film bun sau sa ies la restaurant cu prietenii, acum mi se pare pur si simplu ceva subsidiar. Ce vreau sa fac, ce ma face fericita, e sa stau cu ea. Nu va imaginati ca fac ceva anume. Ea se joaca, eu citesc, ne intrerupem sa sarim impreuna coarda, sa ne alergam prin casa, sa cantam, sa dansam.  Sunt genul de parinte care habar n-are sa faca activitati cu plodul (si uneori ma simt vinovata din cauza asta) dar care se pricepe destul de bine la joaca de-asta, in zadar :D. Cert e ca, chiar daca as fi un esec in toate celelalte aspecte ale vietii mele, cred ca tot as muri impacata. Asta era ce voiam eu sa fac in viata. Atat ca habar n-aveam atunci cand mi-am propus sa fac treaba asta ca o sa fie asa misto :).

Ma streseaza orice eveniment care ma ia departe de ei. Nu imi mai plac deplasarile (am un job la care vrei nu vrei de 3,4 deplasari pe an nu scapi), urasc sa stau peste program (si sunt asa, prin nascare, destul de genul workaholic-plus ca imi chiar place ce facem, mai ales acum).

Tot nu suna ok. Tot nu pot explica. Si ma enerveaza ca nu sunt in stare :)). Bucatele mici de ciocolata de casa. Picioare in  nisip la mare. Cadouri de Craciun. Sa te sarute pe frunte persoana pe care o iubesti. Astea sunt imaginile din capul meu cand ma gandesc la fericire. Ea e bucatica mea perpetua de ciocolata de casa, Craciunul meu zilnic, toate de mai sus.

Uneori ma gandesc daca asa o sa fie si cand va creste. Oare tot asa o sa ne distram impreuna, tot asa o sa radem, tot asa de fericita o sa ma faca, tot atat o sa o iubesc? 🙂 Mi-ar placea sa fie asa. Sa pot rade cu fie-mea in hohote si cand ea o sa aiba 30 si eu 60 (sper sa prind 60, de cand sunt parinte m-a prins o grija din asta absurda sa apuc sa  o vad crescand :D).

Mda. Nu-mi place cum a iesit, dar asta e, mai bine nu pot sa scriu. Copiii nu sunt poveri. Nu ii faci ca sa iti aduca un pahar de apa la baranete. Copiii te fac fericit. Mie imi vine sa ii aduc Sarei in fiecare zi un buchet de flori ca sa ii multumesc eu cat de mult imi da ea mie. Cata stabilitate si emotii si rasete si fericire, da, ma repet, fericire in stare pura :).

De ar fi fost de 1000 de ori mai grea prima luna (la mine e etalonul pentru horror) si tot as fi facut-o pe fie-mea. Nu le plang de mila celor care nu au copii, pentru ca nici eu nu stiam ce pierd cand n-o aveam, doar mi-as dori cumva sa le arat macar o miime din ce inseamna sa fii parinte (si inteleg ca e al naibii de greu de priceput ca nici mie nu  mi-au placut veci plozii-nici acum nu-mi plac, doar fie-mea si cateva exceptii notabile). Cred ca rata natalitatii in Romania (si in lume) ar fi un pic mai mare daca as reusi :D.