Arhive zilnice: 7 octombrie 2013

Facebook mum

Standard

Cum stati voi cu Facebook-ul? Ca eu stau rau. Inainte sa nasc abia daca stiam ce e, dar dupa ce am nascut, somewhere intre blenduit morcovel si rupt spate in doua la primii pasi am devenit sort of addicted.

Cum aveam o secunda libera jap pe Facebook. Si foooarte mult timp m-am simtit vinovata pentru asta. Pentru ca imaginea aia a mamei ideale e vesnic la fundul plodului pandind orice vant si orice abatere de la tipar ridica sprancene.

Ei bine, eu am fost mai mult genul de mama care a lasat-o pe fie-sa in pace si a intervenit doar cand a fost chemata. Si cu asta am avut neste dubii, din motivele expuse mai sus, de asta probabil mi-a fost asa simpatica Maria Montessori. 😀

Pentru ca eu urasc sa ma (pardon my french) frece cineva la icre. Daca fac ceva fac ceva. Cel mai bun lucru pe care poti sa il faci e sa taci. Daca am nevoie de ajutor te chem eu. Serios, nu mi-e rusine, cand am nevoie de ajutor il cer. Am preuspus ca si fie-mea e la fel (acum stiu ca e :D). Canta, alearga, topaie, face puzzle, citeste. Cand are nevoie de ajutor sau vrea sa facem ceva impreuna spune. De pe la 6 luni spune, stia sa se faca inteleasa :)). Mi se par asa obositori adultii care vor tot timpul sa faca ceva cu copiii, in ciuda faptului ca ei sunt perfect multumiti cu activitatea pe care o fac. Once again, tine si de modul in care am fost crescuta si posibil si cu felul meu de a fi. De cand ma stiu am simtit nevoia sa fiu si singura.

Ei bine, daca fie-mea se juca sau se joaca eu de obicei sunt la calculator. Scriu pentru blog, editez poze, ma uit la un film, citesc o carte, dar calculatorul e intotdeauna langa, cu o fereastra de Facebook deschisa. Chiar in secunda asta sunt pe canapea, scriu, Sara e la doi pasi in fata mea, face un puzzle si canta.

Si da, ma simteam tare naspa. Ca nu acord suficient quality time copilului meu. Ca as putea face ceva util in timpul asta. Sa invat sa fac o prajitura. Italiana. Sa muncesc. Sa ceva.

Pana mi-am dat seama ca fac ceva util. Foarte foarte foarte util. Ma mentin sanatoasa la cap :D.

Allow me to translate.

Before plod viata mea era un vartej din asta cu crize la buro, isterii, tipaturi, rasete, alergaturi, precipitari, iesiri cu prietenii la terase, filme la mall, shopping la mall si plecat cat curpinde unde vedeam cu ochii.

Dupa nastere, viata mea, day after day after day era acasa, mult timp doar eu cu Sara, fara niciun adult, facand acelasi lucru again and again and again. Alaptat, plimbat copil urland, schimbat plod, alaptat, plimbat, iesit afara, urlat, schimbat, dormit foarte rar, mancat si mai rar samd. Era si iarna deci nu prea aveam unde sa ies altundeva decat in parc, pediatra imi zisese ca mall-urile nu sunt recomandate daca nu vreau sa stau treaza cateva nopti in plus cu vreo raceala sau alta bunaciune. Stiti cat de mult apreciez eu taticii si ca sunt de parere ca rolul lor si relatia cu copiii e egal cu cel a mamei. Dar ce am scris eu in paragraful de mai sus nu o puteti intelege decat daca ati trait-o. Era o sarbatoare sa merg la Mega. Da, il uram pe sotzoo ca pleca la intalniri/treaba/Carrefour. Aia era vacanta pentru mine. Orice nu avea legatura cu cacuta si laptic si mucisiori era.

Sigur ca ma sunau fetele mele. Dar ele nu aveau copii. Si care probabil au refuzat sa faca o scurta sau mai lunga perioada dupa ce m-au vazut pe mine in primele luni :)). Dar eu nu aveam alte subiecte de discutie decat shimbatul de pampersi ca na, asta era viata mea. Doar asta. Nu mai faceam documente, nu mai rezolvam situatii si nici raportari, nu aveam pe cine barfi. Doar schimbam pampersi.
Nu-mi venea sa vorbesc cu asta cu aia care nu o faceau (eu la randul meu fiind traumatizata before birth de discutiile legate de culoarea scaunului plozilor si de faptul ca nu mai eram in stare sa port o conversatie normala cu cele ce devensiera mame) si nici cu mamicile din parc care pareau blocate in the eternal motherhood bliss.

Din miile de intrebari pe care le aveam (e normal ca stranuta? e normal ca fornaie ca doarme? ca se scoala? ca respira? aso) am ajuns pe un forum de mamici. Si am dat de Maria. Povestea ei cu plecatul in papuci noaptea din casa ca nu mai putea m-a facut sa ma simt normala. Atat de normala. Pana atunci, toate prietenele mele mamici erau in epoca fericirii. „Sigur, e putin greu la inceput dar trece repede, si merita si si si si.” Tot ce ma faceau sa simt era ca sunt o mama rea. Da, merita, dar diferenta de la 0 copii la 1 copil e hard as fuck si stiu ca unii nimeresc niste exemplare din alea de dorm toata noaptea si nu plang niciodata daru eu sigur n-am primit unul din ala.

Pe langa Maria, am mai inceput sa vorbesc cu cate o fata, apoi doua, trei, zece, care pareau la fel de (a)normale ca mine. Ne-am cunoscut intre timp, unora le-am fotogafiat copii, cu altele am vorbit mult mai mult lucruri decat cele legate strict de plozi, nu sunt criminali in serie, desi le-am cunoscut pe net :)).

Si asa ca vorbeam cu ele. 🙂 Vorbesc cu ele :).  Ma fac in continuare sa ma simt normala si sa reduc debitul despre plod la un minim suportabil pentru restul adultilor cu care interactionez. Ele au fost, in mare parte, viata mea sociala pe perioada cat am stat acasa (un fel de sezatoare moderna ;)). Ele m-au pastrat sanatoasa la cap. Si credeti-ma, din toate lucrurile pe care o mama le poate face pentru copilul ei, unul extrem de important e sa se pastreze intreaga la tartacuta. Si da, mi-au fost dragi si imi sunt dragi, inca mai povestim (infinit mai putin decat inainte, pentru ca multe ne-am intors la scarbici si pur si simplu nu mai e timp), dar daca am o problema sau vreau sa ma laud cu ceva plod related acolo ma duc sa intreb, sa ma plang, sa vad ce mai fac copiii lor :).

Ei, ia spuneti, cum ati socializat dupa nastere si cat timp pe zi stati pe Facebook? 😛

Nu pun poza, pun banc azi, merge prea bine:

Azi mi-a picat netul si a trebuit sã petrec ceva timp cu familia. Par oameni de treabã .