Arhivele lunare: septembrie 2013

Ce nu-mi place la Montessori

Standard

Am promis ca scriu si despre asta :). Mda, nu mi se pare totul perfect. Nu are legatura cu gradinita in sine, ma refer la pedagogie. De fiecare data cand termin de citit o carte de-a Mariei Montessori raman in cap cu imaginea lui Mary Poppins. Ei bine, desi Mary Poppins a fost intotdeauna preferata mea, uneori mi-ar fi placut putina Julie Andrews in Sunetul Muzicii.

Ceea ce incerc sa spun e ca totul e serios. Foarte serios si responsabil si ordonat si aranjat si gandit si calculat si planificat.

Ceea ce si eu sunt, in 99% din timp. Insa 1% imi place sa fiu exact opusul adultului (aparent) responsabil : sa fac pasul soldatului in parc cu Sara (de se uita lumea la mine ca la nebuni), sa dansez in masina in timp ce conduc sau sa ma hotarasc intr-o sambata seara la 6 ca vreau sa plec in secunda asta la mare.

Pentru Maria Montessori e firesc sa fie asa aplicata, na, era munca fomeii, dar pentru mine copilul meu e copilul meu mic si care vreau sa fie fericit si razator si nastrusnic si catarator in copaci si mult mai putin calculat.

De exemplu, e musai sa coloreze in contur. Uai, uai uai for crying out loud? Nici macar nu am incercat sa o conving sa coloreze in patrat, o las sa coloreze unde vrea ea, imi imaginez ca atunci cand va avea chef sa coloreze in contur o va face, si gata (apropos de asta, ieri a desenat primul ei desen…desen: un soare :). atat ca l-a desenat pe tabla aia magnetica si l-a sters pana am inhatat aparatul :(). Eu i-am aratat cum se face, ea stie cum se face, ramane doar sa vrea sa faca. That easy. Si tacerea aia cand lucreaza. Ok, inteleg, dar sa fie si pauza in care rad in hohote, da?

Mi-ar placea sa faca si altceva. Nu pot face ceva din care sa nu invete (cel putin aparent) nimic? De exemplu placinte din namol. Sunt foarte atasata de placintele din namol, sper ca ati remarcat :D. Erau specialitatea mea in copilarie. Ei trebuie sa gateasca sau sa se ajute la gatit cu materiale adevarate. Ok. nu ma opun, dar placintele din namol sunt un must, poti sa te murdaresti ca un porc si sa arunci cu apa (sa fiu foarte sincera Erika ne-a zis sa aducem cizmulite si pelerine de ploaie ca sa iasa cu ei afara, dar n-a mentionat nimic de placinte si in plus sunt sigura ca e o explicatie ca saritul in ploaie contribuie la ceva ceva ceva ce le va folosi pe viitor :D).

Sau de exemplu una din activitatile noastre preferate e gadilatul. Alergatul prin casa si de-a v-ati ascunselea si gadilatul. Mersul in 4 labe prin casa una dupa alta desi am depasit amandoua etapa de ceva vreme. Si facutul de mutrite haioase (eu) si ras in hohote la ele (Sara). Daca as fi Ministerul Invatamantului sau cum se mai cheama acum as baga curs obligatoriu de ras la prescolari si scolari. Mi se pare esential sa stii sa razi, sa faci haz de neacaz si cel mai important dintre toate, sa stii sa razi de tine insuti.
Toate lectii mai importante pentru mine decat sa invete sa calce (calca la Viata practica :))), de exemplu.

Mi se pare asa, ca scopul e sa ii maximizeze intelectul, sa o pregateasca sa il folosesca la maxim si sa o pregateasca de viata in general. Aspectele practice ale vietii that is. Ceea ce e firesc pentru o unitate de invatamant, dar pentru mine, ca parinte, scopul e usor diferit. Eu nu imi doresc sa cresc musai un adult extraordinar de destept (v-am mai zis ca eu asa am fost crescuta, musai sa inveti, musai sa fii printre cei mai buni din clasa, daca nu cea mai buna) ci imi doresc sa cresc un adult care sa poata, sa stie, sa fie fericit (colega mea Ana mi-a spus ca sunt o exceptie, dar sincer nu cred, chiar zic ca toti parintii isi doresc in primul rand sa fie copiii lor fericiti, atat ca, din unele motive, unii cred ca o preconditie pentru asta e sa invete engleza la 3 ani).

Nu vreau sa cresc un copil care e presetat la casa pe pamant cu gard alb, un caine, un sot frumos si destept si 2 copii, pereche, 45 de kg la 1.73 dupa nastere, MBA si cariera de succes cu 5 Mertane in garaj. Pentru ca rareori in viata primesti la pachet reteta din serialele americane.

Sigur ca e rolul meu si asta incerc sa o invat (doar prin exemplu, altfel nu vad cum), ca fericirea sta in o bucata de ciocolata de casa, intr-o melodie noua ce ti se potriveste manusa, intr-o raza de soare printre frunze de toamna, in picioare goale pe iarba, in manute mici pe fata mea, in o baie in mare la apus sau in o barfa cu fetele si o cafea cu mult zahar (wait. a nu se confunda cu aia care is fericiti tot timpul, aia ori mint, ori sunt foarte prosti).

Asadar, ca iar am luat-o pe campii. Seriozitatea. Prea mult scop inalt si crestem copii mai destepti decat ceilalti attitude ma deranjeaza la MM (nu ca n-am fi mai destepti decat ailalti :P). Sunt copii, se joaca, eu asta vreau sa faca Sara. Sa se joace. Nu ma intereseaza cat a invatat sa scrie, sa citeasca, sa coloreze sau sa manance singura si in niciun caz engleza sau spaniola sau franceza, matematica sau pianul (prefer pozele in care pot vedea daca a fost sau nu fericita). Nu am dus-o la gradinita de asta. Sigur ca ma bucur daca o face si sunt mandra cand o face, dar NU tin musai sa o faca. O sa invete oricum la scoala. Ma intereseaza sa se joace si sa rada cat de mult se poate. E that easy. Se obtine cu inima deschisa si un pic de timp si, uneori, facand un pas la stanga in baltoaca de langa  drumul drept, un pas gresit s-ar putea sa se dovedeasca cea mai buna idee ever.

PS.E Sara anul trecut pe vremea asta 🙂

IMG_7765PPS. Desi a inteles ca vorbeam de pedagogie in general si nu de gradi (la gradi lucrurile stau mult mai bine, va povestesc maine :P), una din fondatoarele gradinitei mi-a trimis mailul asta. Dau copipasta, mi s-a parut interesat si poate vrea cineva sa citeasca :).

M-am gandit sa nu comentez direct pe blog, ci sa-ti trimit link-ul catre blogul meu preferat in ceea ce priveste Homeschooling-ul in stil Montessori:
 
 
Cartea la care Camelia face referire se numeste „Willow” si trateaza exact subiectul cu care incepi tu postarea ta: faptul ca trebuie sa le permitem copiilor nostri sa coloreze asa cum doresc ei, sa nu le impunem limite, sa nu le facem observatie atunci cand depasesc conturul, etc. Sigur o sa comand si eu cartea de pe The Book Depository. 
In privinta educatiei Montessori, ea asta doreste de la copil: sa depaseasca limitele, conturul, sa coloreze copacul cu mov, asa cum l-ar colora Clara sau sa faca iarba rosie. Din contra, in educatia traditionala se intampla exact invers.
 
Poate ca blogul Cameliei iti va parea prea serios, dar o sa vezi ca tot ceea ce face ea face cu multa-multa pasiune, iar totul se intampla in joaca, chiar daca subiectele abordate sunt de multe ori foarte serioase.
 
Chiar ea comenta la un moment dat ca a ales sa stea acasa cu fetita ei si sa se dedice homeschooling-ului in stil Montessorri, pentru ca, in calitate de profesor universitar, si-a dat seama ca invatamanatul din ziua de azi lasa mult de dorit. Iar toate activitatile lor dureaza o ora dimineata, o ora dupa-masa, eventual, restul este dedicat jocului, iesitului afara, etc.
 
Sper sa te inspire sau sa-ti placa macar!
 
Totul se vrea extrem de serios si de bine pus la punct, insa sa nu uitam ca accentul se spune pe libertatea lor, iar prin asta eu inteleg si bucuria de a rade si de a se bucura de micile/marile bucurii ale vietii, de a savura totul din jurul lor.
Iar daca vrei un exemplu, uita-te la M., este serioasa si foarte hotarata atunci cand doreste ceva, dar este si foarte jucausa si vesela in restul timpului. Si cred ca este o combinatie foarte buna, daca luam macar aceste patru elemente.
 
Astept cu nerabdare comentarii din partea ta si sugestii ori de cate ori consideri necesar! 🙂
 
Cu drag,
 
R.
 
P.S. Iti mai trimit un articol referitor la diferentele dintre educatia Montessori si cea clasica:
 

http://www.montessoribucuresti.ro/index.php?id=99

Fuckin’ perfect

Standard

Hop top saridiridam. Abia reusisem sa scap de ultima obsesie (adica de vreo 2 luni nu mai e pe repeat :D). Am mai avut unele trecatoare cu Nouvelle Vague (dar nu la fel de grave), insa acum iar am cateva care mi se tot invart in cap. Vi le arat si voua ca si asa n-am apucat sa scriu ceva mai consistent si nici n-am chef ca a fost o zi tare proasta azi (joi adica).

N-o prea nimereste baiatul cu versurile, dar e pe aproape. Si pentru ca stiu ca am pe aici (uneori) un tatic de adolescenta, B., fix melodia asta mi-ar placea sa-mi amintesc sa i-o arat Sarei cand o avea 16 ani sau pe acolo 🙂 Si mai am o lista cu cateva persoane carora le-as pune-o pe repeat, pana le intra bine de tot in cap.

Asta e dintr-un serial, dar e bunuta, nu?

Iar tot din categoria soundtrack pentru melodia asta ar trebui sa va uitati la Amelie. Este noul meu sunet de apel. I re zis ti bi la. Ah, si most important of all, este prima obsesie a Sarei, ma pune sa o repet again and again and again cand suntem in masina :). N-are gusturi rele.

Si inca una pentru ca vine Pink Martini pe 15 octombrie. Merge careva?

De la gradinita Montessori la scoala

Standard

De la inceput (si m-am abtinut eroic sa nu zic ab initio :))), spun ca am 0 experienta in domeniu.

Daca cititi blogul asta, poate ati remarcat ca de obicei imi dau cu parerea doar despre chestii pe care le-am trait/facut.

Si pe blog, ca in viata, incerc sa tac atunci cand nu stiu ceva. Si asa vorbesc in continuu ca am impresia ca am trait/facut o gramada de lucruri despre care am voie sa povestesc :)).

Insa de data asta o sa fac o mica exceptie.

Pentru ca nu exista conversatie in care cineva (parinte sau non-parinte) afla ca Sara merge la o gradi Montessori si in care sa nu mi se spuna de copilul unei prietene a unei prietene (e ca in ala cu Rapitul, got it?) care s-a adaptat super super greu la scoala.

Va redau conversatiile avute in ultima luna (am pierdut numarul).

-Nu ti-e frica ca n-o sa se adapteze la scoala? Stii, copilul prietenei verisoarei mele (sau ceva) a fost la o gradinita din asta si n-a putut sa se adapteze la statul in banca 8 ore pe zi.

-Bai, sincer nu, adica sper ca nu, uite, eu n-am prea fost la gradinita (m-au crescut bunicii, doar cateva luni am trecut pe la gradi, iar cand eram de varsta Sarei ai mei au incercat sa ma dea la camin iar eu, in forma de protest, m-am oprit din vorbit-I know, pare imposibil :D), dar la scoala m-am adaptat foarte bine. Adica clar nu statusem pana atunci 6 ore intr-o banca.

-Pai da, dar intelegi, e altceva ca daca merg la o gradinita din asta in care e haos si ii lasa sa faca ce vor, ca apoi nu vor intelege de ce trebuie sa stea la locul lor.

-Mai, nu stiu, mie nu mi-a placut la gradinita. Imi amintesc ca ma puneau sa stam in cerc cu scaunelele si sa invatam cantecele si poezii pentru serbarea de sfarsit de an sau ceva. Era odios, uram fiecare secunda, imi petreceam timpul visand la colegul Teo de peste 5 scaunele care nu ma baga in seama si incercand sa il evit pe Adi care ma fugarea sa ma pupe. In plus, la Montessori au actiuni in comun, atat ca nu ii obliga sa faca ceva cand nu vor, si pentru mine e ok asa, mi-ar placea ca Sara sa copilareasca cat mai mult, sa alerge, sa se joace cat mai mult cat inca e copil, sa exploreze si sa invete asa, decat sa stea cu mainile la spate cu gura deschisa sa i se toarne informatiile cu palnia. Macar acum, cat e mica, ca sistemul de invatamant nu prea am cum sa il schimb.

-Ei, hai, ca nici gradinitele din ziua de azi nu mai sunt asa.

Wait. Aici de obicei mi se rupe filmul, zambesc, tac si plec.

Daca gradinitele din ziua de azi nu mai sunt asa, nu obliga copiii sa stea cu mainile la spate pe scaunel si sa invete poezii (cum imi amintesc eu) si lasa copiii sa se joace, atunci care e diferenta radicala fata de o gradinita Montessori? De ce s-ar adapta mai usor de la o gradinita normala decat de la una Montessori?

Adica…nu vi se pare ca logica rationamentului schioapata pe undeva? 🙂

Ps. In poza, Sara bea suc de portocale facut de ea (ales portocala, taiat portocala, stors portocala, turnat in pahar). 🙂

579057_521479851253568_1894032193_n-001

De tinut. In brate.

Standard

Zilele trecute am fost la doua hoteluri pe malul marii. Inca erau familii cu plozi. La amandoua am auzit copii plangand. In ambele cazuri mama impingea la carucior, mai mult sau mai putin nervoasa, in timp ce incerca sa manance, iar bebelusul urla acolo.

In teorie, sau daca as fi vazut asta inainte sa fiu parinte, mi s-ar fi parut ca e un copil cam rasfatat sau ceva si vai de biata mamica.

Intre timp am schimbat taberele (cam tarziu, initial eram destul de spalata pe creier). De fapt, le-am schimbat cam radical :). Sunt destul de convinsa ca plangeau pentru ca voiau sa fie luati in brate. Each and every single time cand vad un bebelus plangand in carucior (de obicei pang in carucior ca acolo stau, asta nu e un articol despre beneficiile purtatului bebelusului, mi se pare aditionala informatia despre cum alegi sa iti tii copilul aproape) ma gandesc: Bai, dar de ce nu il iau in brate? Prefera sa alerge cu caruciorul, sa faca 8-uri, sa zdrangane isteric jucarioare samd in loc sa aplice solutia cea mai la indemana si garantat de succes: sa ii ia in brate :).

Am mai scris pe undeva prin urma ca suspectez ca plansetele de la colici sunt doar un mecanism natural de a obliga parintii sa isi tina copiii aproape :). In my case, it sure worked.

Nu o sa vorbesc acum despre cat de mare prostie mi se pare sa crezi ca s-ar „rasfata daca il tii in brate”. Gangblog a scris acum catva timp un articol foarte haios despre asta. Pe scurt, desi Sara a fost tinuta intens in brate, de pe la 6 luni s-a mutat cam de tot si rar mai prindem o repriza. De asta, daca suntem la o plimbare lunga, si Sara oboseste si vrea in brate, si desi e grea, ca are aproape 30% din greutatea mea :)), tot o sa vedeti un ranjet mare pe fata mea in timp ce ma scufund usor in pamant. Pentru ca doar asa apuc sa o mai tin 🙂

Copiii au nevoie de atingerea noastra, nu inteleg deloc de ce nu e atat de evident pentru toata lumea. Ati avut pisici cand erati copii? Nu va aduceti aminte cum mata si-i tine pe toti aproape, se duce si ii aduce inapoi daca un bezmetic se duce la plimbare si se rataceste? Ati auzit pisicii mieunand altcandva decat atunci cand nu sunt langa mamica lor ? 🙂

Hai sa o iau altfel, ca am vazut ca merge mai bine cu comparatii din astea :D. Picture this. Esti indragostit/a. Super super super indragostit/a. Sigur ati fost, macar o data (sper ca va mai amintiti sentimentul :))). Nu poti manca, dormi, nu te poti gandi la nimic altceva. Si persoana pe care o placi e acolo, la juma de metru de tine.  Except ca nu poti sa o atingi. Nu e voie. Poate te-ai rasfata sau poate ai cere mai mult sau ceva. Now. Wouldn’t that make you cry?

E cam la fel si cu copilasii, ei ne iubesc cu ardoare, suntem centrul Universului lor, sa il misti isteric intr-un carucior ca sa taca sau sa Shhhh ashhai din cealalat camera la interfon nu se pune. Au nevoie de tine, sa te simta, sa ii atingi, sa ii tii in brate, sa ii mangai.

Tot timpul imi ies niste chestii din astea certarete cand scriu despre ceva in care cred cu adevarat 😀

PS. Sa stiti ca se poate manca daca tii un plod in brate, e verificat, nu pledez pentru moartea prin inanitie a parintilor :))

IMG_1545

 

Rinichi, ambulante si plozi rapiti

Standard

Periodic apare cate un articol din asta pe Facebook sau pe forumuri de mamici, despre cineva care are o prietena care are o prietena caruia i s-a rapit copilul in mall.

Varianta 1. A disparut in mall/hipermarket si l-au gasit dupa ce au sunat alarma si au inchis portile, in baie, cu capul ras si hainele schimbate.

Varianta 2.  Vine o ambulanta/masina, ia copilul pe sus de langa tine (nu ai timp sa reactionezi), apoi le ia cate o jumatate, un sfert, o bucatica acolo de rinichi sau ceva si pe urma ii lasa la o margine de drum.

Se pare ca in state circula de prin 99, a gasit Maria aici.

Apetitul si credulitatea oamenilor pentru povesti tragice e exagerat, mai ales cand vine vorba de copii. Nu se face nici cel mai mic research. Domne, da chiar asa o fi? Oare am vazut eu asa ceva la TV? Cum? Niciodata? Never ever? Hm…Pai si cum, cred asa ce share-uieste unul pe FB? Pai sigur, cum sa nu, doar la Rosia Montana a mers.

Rili.

Macar un search pe sfantul goagal.  Mi-a luat fix 2 secunde.

Iaca primul rezultat: Politia Capitalei: Zvonurile privind cazuri de copii rapiti pentru trafic de organe sunt false.

Sigur, daca ne-am documenta putin n-am mai avea ce sa barfim la buro. Cu mamicile in parc. Cu mamaia la telefon. E si asta o distractie. Am o vaga banuiala, ca sunt fix persoanele alea care trimit pe mail chestiile alea cu 7 ani de ghinion.

Ia, sa vedem, invers merge? Daca nu dati share articolului asta, 70 de furnicute o sa va muste de fund intr-o saptamana! HA!IMG_3920

 

Ioana

Standard

Desi nu mai fac sedinte foto de ceva vreme, la Ioana n-am rezistat. Pentru ca era graviduta. Are si omul o limita. Stiti cum ca eu n-am facut si m-am ofticat, asa ca n-am putut rezista ofertei. Din pacate, i-am prins cam bolnaviori pe toti 3, dar mie mi s-a parut ca a compensat cu varf si indesat cu faptul ca Ioana e una din cele mai fotogenice mamici pe care le-am pozat pana acum.

IMG_0454 IMG_0778 IMG_0792 IMG_0846 IMG_0879 IMG_0921 IMG_0933

Montessori-ce am priceput eu

Standard

Lumea are asa niste reactii negative fata de Montessori, de genul ce prostie mai e si asta :).

1. Pare o chestie de fite, doar hipsterii isi duc copiii la Montessori.

2. Nu era pentru handicapati? Copilul meu nu e handicapat, de ce sa o duc la o gradinita de handicapati?

3. Cum? Ii lasa sa faca ce vooor? Pai e un haos acolo? O sa fie DE ZA STRU cand ajung la scoala.

Ok. Sa respiram.

1. Da, e posibil ca doar hipsterii sa isi duca copiii la Montessori. Dar deja am stabilit ca s-ar putea sa nu fie asa niste persoane nesuferite.

2. Ba, da, era. Maria Montessori a inceput cu copiii cu dizabilitati, dar a continuat cu cei fara.

3. Da, ii lasa sa faca cam ce vor. Mnu, nu e un haos. Nici vorba.

Ok, la punctul asta cred ca e mai mult de povestit.

In principiu da, pedagogica MM nu obliga copilul sa faca ceva Ea nu le spunea sa faca tacere, sau sa faca un anumit exercitiu. Ea credea in ei, ca au capacitatea sa faca singuri lucrurile, atata timp cat sunt lasati. V-am mai spus exemplul cu scaunul. 🙂

In gradinitele M. e in general (sau asa am citit, tot ce va povestesc e mai mult din citit :)) e foarte liniste, pentru ca ei sunt ocupati cu activitati ce necesita toata concentrarea lor. Nu se poate sa nu stiti ca nu se aude nici musca cand lucreaza ceva ce le place. Pe principiul daca e liniste sigur pun la cale ceva. Cam pe acolo, asa. Adica daca fac ceva ce ii pasioneaza, sunt linistiti.

MM numea educatoarele conductoare. Multa lume a zambit ironic cand a auzit. Le numea asa pentru ca ele conduceau copiii. Nu le impuneau sa faca activitati, ci ii conduceau spre ce aveau nevoie. Ea propune activitati, dar nimeni nu e obligat sa participe. Copiii insa isi doresc sa faca parte din lucrurile ce li se par interesante.

Conductoarea se apropie de un copil si ii prezinta un material, cum se foloseste. Daca copilul e pregatit si interesat, il foloseste. Daca nu reuseste sa il foloseasca (toate materialele ei sunt autocorective, copiii isi dau seama singuri cand gresesc, lucrurile nu se potrivesc, nu e nevoie sa vina nimeni sa le spuna ca au gresit) inseamna ca nu e inca pregatit, educatoarea il ia si i-l va prezenta mai tarziu.

MM crede ca ei invata nu cand le spune cineva lectia, ci atunci cand o pot intelege singuri, vedea, simti singuri. Un exemplu care mi-a placut iarasi mult, poate pentru ca l-am trait pe piele mea, e cel cu abecedarul. Copiii MM invata foarte repede sa citeasca si scriu foarte repede singuri, cuvinte intregi :). Pe la 4 ani. Ciudat, nu? Se folosesc formele. Adica copiii au la dispozitie litere decupate, al caror contur il pot desena pe hartie. Le pot pipai si intelege. De ce zic ca am patit-o. I-am cumparat de la un targ un puzzle Mellissa and Doug cu alfabetul. Avea cam un an jumate. L-am cumparat pentru mai tarziu, evident. Mata in schimb l-a vazut si l-a cerut. S-a cam chinuit cu el la inceput, dar in curand reusea sa il faca. Si ne zapacea sa ii spunem ce sunt alea. Stiti cum fac la varsta aia, nu? ÎÎ? ÎÎ? B mama. D mama, P mama, S mama. Asa ca aproape de 2 ani invatase singura majoritatea literelor. Imi era rusine sa spun cuiva sa nu zica ca am turbat si am incercat sa invatam copilul alfabetul la 1 an. 🙂 Asta i-a placut. Insa chestii „normale” pentru un copil de 2 ani nu le facea: nu spunea cum o cheama, cati ani are etc.

Mitul urban conform caruia copiii alearga ca bezmeticii dintr-o parte in alta intr-o gradinita MM trebuie demontat. Cateva exemple din ce-a facut Sara in prima saptamana: a stors portocale, a mers pe o linie dreapta, a mers cu manutele la spate, a invatat sa stea in liniste perfecta, a turnat apa dintr-o carafa in alta :). Si a fost doar prima saptamana, cea de acomodare, sincer si eu sunt curioasa sa primesc mailul Erikai cu ce a facut saptamana asta (primim si poze) :D.

Azi, de exemplu, cand scriu asta, le-am dus poze cu familiile (nu stiu cate trebuia sa ducem, eu am dus 7, cam cu toata lumea :))) si cred ca au facut ceva cu o barca ca m-a zapacit pana acasa ca trebuie sa construim o barca :)). O sa aflu next week.

Va mai povestesc daca vreti 🙂 repet, asta e doar ce am priceput eu din ce am citit, daca e cineva mai priceput prin zona il invit cu drag sa ma corecteze daca e cazul 😀

PS Am lasat pentru final partea buna. Nu a existat persoana, parinte sau neparinte, care, auzind ca o duc la o gradinita MM sa nu comenteze: dar ce va face la scoala? sigur nu se va acomoda cand va trebui sa stea in banca ei. Revin cu articol separat ca am inceput sa ma lungesc rau la vorba :D.

PPS. Da, are si chestii care nu imi plac, va povestesc si de astea o data :))1186819_521482894586597_1272943985_n

 

Cine ne creste copiii?

Standard

E adevarat ca e si din cauza experientei recente cu gradinita, dar sincera sa fiu de mult ma gandesc la asta.

Cu ceva entuziasm si inconstienta ne apucam sa facem un plod. Trecem de 9 luni mai mult sau mai putin usoare, timp in care avem in cap imagini romantate din filmele americane cu norisori roz si bebelusi dormind adanc.

Apoi nastem si ne loveste in moalele capului crunta realitate ca tot ce stiai o data ca e nord e acum sud. Toata existenta ti se schimba si e cumplit. Abia cand apuci sa te dezmeticesti (si sa incepi sa iti dai seama ca ai fost un bou si ca e infinit mai misto acum) trebuie sa te intorci la buro. Ca na, ratele nu se platesc singure.

Si copilul?

Pai copilul ramane cu bunicii, cu o bona sau la gradinita. Cam astea sunt optiunile. Fiecare cu avantaje si dezavantaje. Putem discuta la infinit.

Cert e ca nu noi. Sau in cele mai multe cazuri nu noi.

In timp ce copilul nostru se joaca, rade, descopera lumea, noi suntem la birou.

Ajungem seara acasa, rupti de oboseala si cu nervii prastie dupa 30j de situatii urgente, 40j de zbierete de la sef, 50j de bombe dezamorsate cu 2 secunde inainte de boom si 60j de lupte cu morile de vant si mai aveam doar 2 ore sau 3 sau 4 intr-un caz fericit de stat cu cea mai importanta persoana din viata noastra.

Desi stiu ca asa stau lucrurile, ca asta e normalitatea si ca orice incercare de a face altfel are potentialul sa devina o extrema nasantoasa, ceva nu inceteaza sa ma chitaie si sa imi spuna ca e gresit ca altii imi cresc copilul pe care eu, noi, am decis sa-l aducem pe lume.

E ca si cum mi-as lua masina visurilor mele si as lasa-o sa o conduca vecinul de la parter.

Nu pe bune, undeva, acolo in stomacul vostru, nu vi se pare usor ciudat ca stau mai mult cu niste straini decat cu noi?

IMG_6211

Acomodarea la gradinita

Standard

As putea sa va povestesc varianta optimista: Sara zice ca ii place, ca vrea sa mai mearga, ca ii place sa se joace cu copiii si cu Erika.

Sau varianta pesimista: saptamana trecuta a matait cam in fiecare zi cand a dus-o sotzoo si inca de cateva ori pe parcursul zilei.

Adevarul e, ca de multe ori, la mijloc :).

Luni am dus-o impreuna. A stat putin cu mine in hol, apoi s-a dus in sala (cu care era deja obisnuita de la cele 3 vizite anterioare) si-a luat jucarii, a inceput sa se joace cu ele, le punea la loc cand termina. A matait de 2 ori, o data de dimineata cand inca eram acolo si Matei i-a smuls cartea din mana si dupa-amiaza cand a impins-o David in curte. Inteleg ca exista copii care lovesc/smulg/trag dar in calitate de parinte de copil care nu loveste/smulge/trage si respecta cand un altul se joaca cu ceva imi e greu sa inteleg. Dragii mei prieteni parinti incercau sa ma consoleze. Ca peste catva timp va incepe si ea sa loveasca/smulga/traga si o sa se poata apara. Bai. Nu, pe bune. Adica asta ar trebui sa astept?

Norocul tuturor ca marti am plecat intr-o delegatie (stabilita din iunie cand habar n-aveam cand incepe gradi). Sotzoo a zis clar ca a fost mult mai bine asa. Adevarul e ca daca o vad pe fie-mea necajita imi vine sa daram munti si probabil ca sejurul la gradi s-ar fi scurtat dramatic.

Pe scurt, in zilele astea a mai matait cand a dus-o, dar apoi se linistea si se juca cu copiii. Sotzoo pleca doar dupa ce era ok, niciodata inainte (o gradinita care ma obliga sa o duc si sa o las acolo zbierand cu muci dupa mine era exclusa). Vreo 2 zile a stat mai mult in zona, in caz de ceva. Doar miercuri a avut o programare si fie-mea fix atunci s-a gasit sa mataie, asa ca M. m-a sunat pe mine si am reusit sa o linistesc la telefon. Cand a ajuns ta-su la ea l-a confiscat si nu s-a mai dezlipit de el.

Luni si marti acum deja n-a mai plans nicivdimineata, Erika ne-a zis ca mai mataie si da din picioare cand nu-i convine ceva. Na, la asta chiar nu mi se pare necajita, doar fitosica. E greu cand au stat tot timpul oameni mari in fundul tau sa te asculte cand vrei sa mananci/te culci/joci/mergi la plimbare aso, si ti-au si respectat deciziile, sa stai cu o gasca de plozi care trebuie de voie de nevoie sa faca lucruri in comun (ultima oara a tras o tura de plans ca nu era ora de iesit afara si ea avea chef sa mearga prin curte).

Cumva, fiinta rationala care se ascunde pe undeva prin fundul creierului meu intelege ca e bine sa mearga la gradinita (ca se acomodeaza cu lumea, ca invata chestii noi, ca ceva ceva ceva) dar adevarul e ca inainte de toate sunt o mama. Cam spre leoaica asa, desi sunt Capricorn. Adica daca copilul asta avea doar mama posibil sa fi mers la gradinita nu anul asta, la anul si la anul si la anul pana ajungea la scoala :D. Asta e, noroc ca are si un tata. A invatat rapid sa foloseasca mataitul ca sa atraga atentia educatoarelor. Daca pana acum n-am vazut-o vreodata facand asa ceva (si ii si spuneam unei colege in prima zi de gradi), acum da, o vad ca mataie: aaaa aaaaa aaaaaaa, si trage cu coada ochiului sa vada daca te uiti. Na, riscul meseriei, presupun ca in viata asta are nevoie sa invete si putina manipulare. Might come in handy.

Bine hai, mi-am adus aminte. Chiar e bine sa socializeze, pentru ea, nu pentru ce invata de la ceilalti neaparat. E bine sa stea intre omusori de varsta ei. Si eu ador sa stau cu ea, dar imi place si sa merg la scarbici sa stau cu colegii. Care sunt cei mai draguti ever, am stabilit deja. Stiti ce m-au intrebat in prima zi cand eram necajita si stresata? Pe cine trebuie sa mergem sa batem? 🙂 🙂 🙂 aaaaawwwwwwwwww, dintr-o mie de replici tot pe asta as fi ales-o. Sper ca astfel de colegi sa gaseasca si ea acolo, cu care sa poata glumi si pe care sa se poata baza la greu :).

Si cu meniul inca se adapteaza. M. e obsedata de mancare sanatoasa (totul e sanatos, tooooooootul), ceea ce stiti ca si eu execut, dar sufleul de brocoli la micul dejun m-a zapacit. Si Sara are cam aceleasi sentimente.

Avantajul la ele e ca am putut discuta si meniul va contine si chestii mai traditionale: Sara mananca mai fara fite asa, rosii, ardei gras, branza, paine, gem, miere, covrigi, prajitura cu mere/dovleac, budinci, ciorbe, si caaaaaate si mai caaaaaaate are bucataria asta romaneasca in ea numai minunatii. Ma rog, ceilalti copii se pare ca sunt fericiti meniul as it is. Asta ar fi fost situatia la absolut orice gradinita, n-ar fi avut 100% meniul de acasa. Cert e ca daca nu se acomodeaza, pentru mine e un motiv de ingrijorare, pentru ca stiti ca ea e(ra, cel putin acasa), genul de copil care striga mai vreau si ce mai mancam acum? Rosii din gradina, prune din copac, pestisori din rau, na.

Sara stie sa lucreze cu materialele Montessori, partea asta ei ii vine foarte usor asa ca nici nu imi vine sa o mentionez. E obisnuita sa aleaga cu ce se joaca, sa le puna la loc, cu mesele/scaunele mici (asa are si acasa) sa nu intrerupa alti copii samd. Plus ca pana acum au facut o tona de chestii dragute si haioase (am primit pe mail o informare cu activitatile pe care le-au desfasurat). O sa scriu un articol separat despre asta ca altfel nu mai termin aici :)).

Doamnele/Domnisoarele alea de acolo sunt foarte blande si dragute, Sara se cocoata la ele in brate (ceea ce inseamna ca ii chiar plac). Ne spun in fiecare zi exact cat a manacat/cat a dormit (nu doarme nici la gradi, cum nu mai dormea nici acasa, dar sta si se uita pe carticele, linistita), cat si daca a plans. Partea asta o apreciez cel mai mult, ca pot sa am incredere in ele ca imi spun exact ce si cum face Sara. De asemenea, sunt foarte ingaduitoare cu parintii stresati si pisalogi 😀 Au si niste optionale dragute dupa-amiaza, ceva cu dansuri si nu mai stiu ce, nu pare nimic spalator de creier. Sara nu le prinde, pentru ca incep la 5, iar eu in nanosecunda in care termin treaba si pot pleca deja sunt la poarta sa o iau acasa. Dar pentru vasta majoritate a parintilor care pot ajunge la gradi abia mai tarziu, cred ca sunt o minune.

Noi, sincer, suntem multumiti ca e acolo si deocamdata ni se pare ca se acomodeaza bine (ea, nu eu). As fi fost si surprinsa sa se potriveasca ca timbrul pe scrisoare, totusi, e o atmosfera noua, reguli noi samd. Am zis ca atata timp cat ea zice ca ii place si ca vrea sa mai mearga e minunat. Sper din tot sufletul sa nu zica vreodata altceva ca nu stiu ce naiba o sa facem :)).

IMG_9834

Dubrovnik

Standard

Am avut ocazia sa stau cateva zile in Dubrovnik, acum, la inceputul lui septembrie. Acolo e inca vara (apa marii e foarte calda).  Nu stiu cum era in sezon, dar acum era plin de pensionari. Nu e in niciun caz pentru plozi, sunt numai stanci si bolovani si eu aveam emotii doar cand mi-o imaginam pe Sara pe acolo. Deci, fara plaja. Adica ma rog, sunt cateva cu pietricele, dar in marea majoritate sunt pereti abrupti de bolovani si in mare se intra pe scari din alea ca la piscina. E foarte scumpa cazarea, aberant de scumpa. Un bilet de autobuz cam 6/7 lei, o apa la jumate tot cam asa, 6/7 lei. Mancarea in schimb mi s-a parut ieftina (bine, daca nu mananci la super fite) si foarte foarte buna. Cred ca cei mai buni calamari aici i-am mancat, nu in Grecia. Nu prea sunt jucarii pentru plozi (na, nefiind statiune de plozi). N-am prea facut poze in orasul vechi ca eram preocupata sa casc gura, este foarte frumos, foarte foarte frumos. Bottom line, il recomand pentru un city break in doi.

PS. Promit ca incerc sa povestesc miercuri ce a facut Sara la gradi 🙂

IMG_1155 IMG_1211 IMG_1224 IMG_1237 IMG_1239 IMG_1241 IMG_1247 IMG_1254 IMG_1272 IMG_1291 IMG_1370 IMG_1375 IMG_1383 IMG_1385 IMG_1397