Like mother like daughter

Standard

Da, si ei ii plac pantofii (i-a incercat si pe ai mei), dar nu despre asta voiam sa va povestesc, cel putin nu azi :D.

Nu imi plac oamenii. Nici mari, nici mici, nici slabi, nici grasi, inalti, scunzi, mnu, deloc. Sigur, DACA ajung sa cunosc o persoana s-ar putea sa ne intelegem, dar in general, nu sunt interesata sa cunosc oameni noi, sa plac oameni noi, sa discut orice cu oameni noi, nu consider ceva esential sa am multi prieteni, putini dar buni maica. Nu sunt genul sociabil desi depun eforturi sa par normala in public. I like dogs, though. 😀

Cea mai mare pedeapsa pentru mine e sa ma pui intr-o camera cu oameni necunoscuti si sa ma lasi acolo.  Sigur ca am invatat sa cope, zambesc frumos si spun glume, yaddy yadda, but truly, I hate it.

In plus, am avut norocul sa ma nasc in acest popor pupacios. Nu injur ca sunt oamenii rai, prost-crescuti (btw, DIE mucios cu golf negru care ai parcat ieri la Ikea pe locul unde asteptam noi de 10 minute sa iasa cucoana aia, DIE!), nu ca si ca si ca, desi da, si da, si da, dar partea asta cu pupatul ma mananca. Cum te vezi cu cineva, tzoc tzoc. I hate tzoc tzoc. In general. Nu, nici cu prietenii tzoc tzoc. Cu sotzoo si cu fie-mea tzoc tzoc, cu fie-mea sunt extra-pupacioasa 😀 si atat. Papapapapa. Plus ca ne place sa ne atingem si sa stam aproape de unii de altii. Eu ma simt confortabil cam la 2 m de tine si with no touch daca n-am facut baie impreuna mnu, nu ai voie sa ma atingi.

Nu sunt genul ala amabil cu toata lumea (care btw, in caz ca nu stiti, comenteaza la 2s dupa ce te-ai intors cu spatele) si pe cuvant ca nu ma intereseaza deloc viata altora, adevarul e ca e un efort sa retin numele tuturor plozilor si nu vreau sa vad pozele nimanui din vacanta. Imi doresc fix acelasi tratament de indiferenta, multumesc, de intrebare, oricum in calitatea de mea de introvertit sub acoperire am invatat sa don’t give a rat’s ass de ce cred altii despre mine.

Well.

Ghici cu cine seamana fie-mea? Yep. Cu ma-sa. La asta s-a gasit.

Trecem peste faptul ca nu e genul lipcios si sociabil cu alti copii. Oamenii mari (aia care o lasa in pace) au inceput sa ii mai placa.

Dar copiii nu, nu se duce la ei, nu le zambeste, nu vrea sa ii ia in brate.

Ii place Ruxi (vecina noastra). Ea e prietena ei. Atat. O place de pe la 1 an si ceva, cand abia mergea si alerga dupa ea, strigand Uxi. Uxiii! Insa nici Uxi nu are voie sa o ia in brate. Ea e un copil ataaaaaaaaaaat de dragut si ii place sa o imbratiseze pe Sara care urla ca din gura de sarpe cand o atinge si ii spune: NU PACE, NU PACE!!! 😀

Daca un alt copil se apropie de ea cand are o jucarie in mana, ii spune ca nu i-l da pe cuti (de ex., ca pe asta il are cel mai des in mana). Ca e al Sarei si ca nu are voie.

Nu, nu ii place sa imparta jucariile. Si cu toate ca n-am absolut nimic impotriva si mi se par ok parintii care isi invata copiii sa imparta, eu nu reusesc sa ma adun sa produc o explicatie elocventa pentru asta. MIE nu imi place sa impart. O inteleg. De ce ar vrea sa il dea pe cuti altui copil? Sau bicicleta cu care a iesit la plimbare? Total blank. Pot gasi 49 de motive de ce nu ar vrea cineva sa dea altcuitva o chestie pe care o iubeste foarte foarte mult dar nici unul pentru care ar trebui sa o faca. Creierul meu nu proceseaza.  Nu, nu cere niciodata de la altii. Asa a fost de mica, fara sa ii spun nimic nici intr-un sens nici in altul. Se joaca cu jucariile ei, daca are mai multe de un fel (gen creta, lopatele) imparte fara probleme, altfel nu.

A, da, in caz ca nu v-ati prins, si ei ii plac cateii. Rau. 😀

Stiu ca, teoretic, pe la 3 ani incep copiii sa socializeze, dar totusi, mai ziceti-mi daca ai vostri sunt painea lui Dumnezeu la fazele astea, sa stiu pe unde stau, o trimit la un curs intensiv de sharing is caring au ba? 😀

Reclame

24 de răspunsuri »

  1. Al meu e exact opusul Sarei. Lukas cel mai bine se simte inconjurat de lume multa, de adulti, copii, necunoscuti. Se duce la oricine, ia copialasii de manuta, da pusi din proprie intiativa la oricine ii e drag. Nu ca l-am invatat noi sa fie asa, ci asa e el „structurat”, poate pe undeva e si genetic :D.
    La capitolul impartit stam la fel de bine sau de rau :). Trocul merge de minune, dar si ala cand are chef. Pentru mine nu e problema cand vrea altcineva sa ia ceva, dificil devin e cand vrea el sa ia jucaria unui copil si ala, normal, nu vrea sa i-o dea.
    Am speranta ca pana la urma vom trece cu bine si peste etapa asta si ca vor veni altele cu care sa ne batem capul :D.

    Apreciază

  2. Eu sunt cu tine la toate calitatile ce te descriu. Is o draguta, o amabila,o scumpica si-o pitzi-pupaciosa tzoc-tzoc-muah de fel, NOT! Fii-mea in schimb e pe dos. Alearga dupa copii prin parc si striga „tiiitiiiiii”(copii da?:D), ii imbratiseaza si-i pupa doar pe cei draguti (yep, deja e superficiala ca ma-sa :))), se baga in „vorba” cu ei si daca ei stau pe vine la groapa cu nisip, se coboara la nivelul lor ca sa le „vorbeasca” ca asa facem si noi cu ea.E draguta foc, ce mai, dar nu-mi seamana mie la capitolul social skills. Si nu, n-am facut nimic in privinta asta, nu i-am zis niciodata sa pupe copiii, sa le dea jucariile ei, sa le ia pe ale lor :D( e ceva natural la ea, spre disperarea hitleritelor din parcuri.Jezas, zici ca le ia barbatul, asa sar pt o amarata de lopatica), sa se joace impeuna, sa fie tot ce eu nu sunt.Neah, astea le-a luat din neamu’ lu’ tat’su pesemne, ca eu uneori nu-mi revin cand vad cat de diferita e de mine.

    Apreciază

    • eu n-am vazut de-astea, in general lumea e mai relaxata la noi cu jucariile, se stie ca ia care ce apuca, parintii mai cer voie inainte la jucariile unicat (gen motocicleta, bicicleta, minge), dar in rest nu se mai oboseste nimeni

      Apreciază

      • In parcuri di peste oameni si oameni. Am intalnit mamici care-si certau odrasla pentru ca luau o bucata de creta in ideea ca „o consuma” si mame care-si indemnau copiii sa-si stranga jucariile din calea fiica-mii ca „sa nu le strice fetita”…si vorbim de-o galetusa si o lopatica din plastic pe care eu, sincer, nu vad cum le-as putea strica.En fin, fiecare cu dilemele lui in parc, eu am incetat sa ma mai uit la fiecare nebuna hormonala care calca pe acolo, acum doar imi fac cruce si trec mai departe. :))

        Apreciază

  3. Idem, idem. Eu sunt o introvertita „pe fata”. Urasc pupaturile dintotdeauna, liceul a fost chin pentru mine. Bai, se vedeau zilnic si se pupau si la venire si la plecare!!! Adica na, cat sa se iubeasca fetele alea?? Si daca reuseam sa ma feresc cumva, auzeam asa, la vreo ora, „ah, pe tine nici nu te-am pupat astazi!” Fericire maxima.

    Pe Sima o pup de miliarde de ori pe zi. Si ea pe mine uneori. Atat. Uraste cand cineva (copil sau adult) ii invadeaza spatiul personal. Ii plac mult copiii mai mari, dar si de aia fuge cand ei dau navala si se cearta care sa o ia in brate. Cu jucariile ei e posesiva, pe ale altora nu prea le cere si oricum le da inapoi daca o rugam. Notiunea ei de joaca cu copii e sa ii urmareasca fascinata. Sa ii imite (asa de bine a invatat sa sara in pat de la fata nasilor….) si sa vorbeasca despre ei apoi.

    Cu adultii e la fel. Circumspecta pana ii cunoaste. In ultima vreme ii tolereaza mai usor. Daca o baga cineva in seama in supermarket, alearga disperata „mami, mami”. Fara sa o invat eu sau ceva, asa simte ea. Si ma declar multumita :D.

    Nu am invatat-o sa iubeasca pe nimeni, urasc cand aud parintii spunandu-le copiiilor „pupa mami, iubeste mami, etc”.

    Marea problema e ca tac’su e total diferit de noi (posibil sa iti fi dat seama deja). El e omul ala care a mers cu autocarul pana in Grecia si la final avea numere de telefon ale tuturor pasagerilor, soferului, ba isi descoperise si ceva pasiuni comune cu cativa. Jur ca nu stiu ce i-o fi placut la mine :))).

    Apreciază

  4. Copilul nr. 1, baiat: avea aproape doi ani si nu accepta pe nimeni in parc, nu se juca cu alti copii, nici cu jucariile lor si nici nu le impartea pe ale lui. Nu intreba pe nimeni nimic si nici nu prea raspundea cand era intrebat (cum te cheama, vrei sa fim prieteni etc). Sa nu se inteleaga ca avea probleme, nu, era absolut normal si frumos dezvoltat, dar nu vroia sa faca vreun efort sa socializeze. Nu era prea fericit cand vedea ca alti copii se joaca impreuna si el e singur, dar nu vroia sa faca nimic in sensul asta. La gradinita a invatat ca, daca vrea sa-si faca prieteni, trebuie sa faca toate chestiile de mai sus – si acum le face, din fericire, dar nu ca si cum le-ar face cu drag, din proprie initiativa, ci pentru ca vede ca il ajuta.
    Copilul nr 2, fata: are doi ani jumate si in cel mai recent concediu al nostru a cunoscut, in 10 zile, cateva zeci de oameni, pe cont propriu. Am fost la mare si, dupa ce manca in fuga ceva, se ridica si mergea la mese. La cat mai multe. Mergea si spunea cum o cheama, ce a mancat, ce planuri mai are pentru ziua respectiva. Nimeni nu vorbea romana, dar asta nu a contat pentru ea. In fiecare zi, de 3 ori pe zi, timp de 10 zile, asta a facut. Si-a facut prieteni copii, de alte nationalitati, cu care s-a jucat cat a stat acolo fara sa conteze ca ea le vorbea in romana si ceilalti in rusa ori farsi.
    Desi baiatul imi seamana mai bine, la faza asta de fata imi place mai mult. Stiu sigur ca ei ii va fi mai usor in viata, cu stilul asta. E placuta, rade mult, inveseleste oamenii, se lipeste de cine vrea, cand vrea. Observ ca baiatul se uita atent de multe ori, ca si cum ar lua lectii de la ea la capitolul asta, asa ca poate mai are o sansa… 🙂

    Apreciază

    • da, si eu cred ca in viata social skills are a must. la ea, ca si la mine, vor fi ceva invatat si nu natural. ce misto ca ai si asa si asa, adica cum ar veni nu e ceva mostenire sau din felul cum te porti tu, asa sunt ei. interesant, si mai relaxant pentru mine, sarumana 🙂

      Apreciază

  5. R. e fascinata de copii; la fel, de cand era mica, ne uitam cum se joaca in parc cei mai mari, Eu sunt semi-prietenoasa si cred ca si ea tot pe-aici, de curand chiar are o preferinta pt unii baietei, inca nu am gasit tiparul 🙂 are si o prietena pe care o iubeste si imparte cu spor si biscuiti si palme:)))

    Apreciază

    • cu tine e imposibil sa nu se imprieteneasca lumea, you are very easy to get along with, chiar si pentru cineva mai aricios ca mine :)/ Si da, imi amintesc cum se uita R. la ei in parc de mica :). Inca imi pare rau ca v-ati mutat, sa stii 😛

      Apreciază

  6. Eu am un numar mare de preieteni dar sunt de o viata. Colegii de liceu, prietenii din copilarie si cativa facuti pe unde am lucrat. Dar nu ma imprietenesc usor, am un fel de instinct care imi spune din prima clipa daca pot sa fac click cu o persoana vreodata sau nu. Pana acum s-a dovedit f eficient. Cei cu care am refuzat sa interactionez s-au dovedit exact cum mi-am imaginat. Privirea, gesturile si felul in care interactionez cu oamenii ma ajuta. Nu e o treaba pe care mi-am educat-o sau ceva de genul asta e doar INSTINCT. Fug ca dracu’de tamaie de snobi, parveniti si prosti. Lara e mica, are 7 luni si e foarte prietnoasa cu cei care ii zambesc, intinde manutele la ei 🙂 Sa vedem cum evolueaza cand mai creste. Poate seamana cu sotu’care e fff ciufut de fel. 😀

    Apreciază

  7. Auzi, sa-ti dea Dumnezeu sanatate pentru post-ul asta, m-ai scutit de o consultatie la psiholog, pe cuvant. Avem, asadar: ma-sa ( adica eu) cu social skills si placerea reala de asta printre oameni ( de calitate). Exclus pupaturi, pipaieli de haine si accesorii, adica no-touch-please-thank-you-very-much, intr-un cuvant fara barbarii. OK. Fiica-mea: exact ca Sara ta: nu pupa, nu imbratiseaza, nu smulge din maini sau aiurea, nu bate, nu impinge, nu zgarie, voluntara dar delicata. E vizibil agasata de comportamentul opus. A inteles treaba cu posesia si nu face crize daca nu-i dau jucaria altui copil, se uita dar nu doreste neaparat s-o aiba. A invatat (in sfarsit) sa tina si ea un pic mai strans lopatica in mana sau whatever daca cineva trage cu toate puterile de ea. Vorbim de jucariile ei personale, stie ca daca e al altuia si respectivul o vrea tre’ s-o inapoieze. Cand vine vorba de impartit, eu le spun copiilor sau parintilor sa mearga s-o intrebe pe ea daca vrea sau nu sa dea. Raspunsul ei e sfant. Lumea se uita cu stupefactie la mine ca imi consult copilul pentru asa un „nimic”, ba mai am si tupeul sa-i ascult parerea. Pentru mine e ceva firesc. A, si inca o chestie: urasc manipularea. Aia cand vine cineva si-i ia ceva si parintele respectiv ii ofera altceva la schimb. Refuza intotdeauna, si eu le spun „nu. multumesc”. Vreau ca pe viitor sa imparta ( numai daca vrea si ce vrea) de drag, pentru ca asa vrea ea, pentru ca nu o deranjeaza, nu pentru ca primeste ceva la schimb. Gresesc? Si nu o mint. Nu-i spun ca o sa-i cumpere si ei mama o jucarie mai frumoasa daca nu intentionez cu adevarat s-o fac in max 2 zile. Suntem normale ( eu si ea)?

    Apreciază

    • I like you. zau. 😀 revenind, nu cred ca e vorba de manipulare, e vorba de a avea acces la mai multe jucarii, pe mine nu ma deranjeaza, dar tot ii trimit la ea. daca zice nu, le spun ca ne pare rau, dar nu vrem (in 99% din cazuri zice nu :D).

      Apreciază

  8. LOL.Citind ce am scris in comentariu, imi dau seama ca sunt exact la ea, traducand felul ei de-a se purta si raportandu-l la lumea adultilor. Deci, da, si la noi: like mother, like daughter. Eh!

    Apreciază

  9. Eu am prieteni cat sa-i numar la o mana, iar la faza cu pupatul ce pot sa spun. Inainte daca era cineva din familie era ok, dar de la nunta am ramas marcata deoarece toti invitatii ma pupau si la venire si la plecare. Au fost cam 150. De atunci nu te mai pup nici cu slujbe. Adriana mea este speculanta. Pe mine si pe tati ne pupa mereu in rest daca obtine ceva de la bunici si considera ca are ea nevoie ii pupa. La locurile de joaca si la gradi ii place sa se joace mai mult cu baietii deoarece fac ce vrea ea. In primul semestru nu s-a jucat cu nimeni si nici nu mi-a mancat, dar din semestrul 2 s-a schimbat. A devenit mai prietenoasa.Nu m-am stresat cu mancarea deoarece si pentru mine parerea ei este foarte importanta si imi spunea ca asta este forma ei de protest, iar cand venea acasa rupea la masa. Jucariile nu le da decat la copii fara parinti(au avut o actiune la gradi de craciun si au strans jucarii si haine pentru orfani), sau ii convinge , nu stiu cum,sa joace cu jucariile lor, dar ale ei sunt subiect tabu. Eu sincer o ador asa cum este. Nu am invatat-o eu aceste lucruri, si se descurca ori unde mergem. Nu o inghesui la locurile de joaca sa se imprieteneasca si sincer ador sa ma dau cu ea pe topogane si in leagane indiferent de privirile celorlalti. Asa ca puiul meu fizic este tati si psihic este mami.

    Apreciază

    • cam asa si la noi. tobogan, esti din Bucuresti, asa-i? aici toata lumea zice topogan, nus de ce, nu te supara ca zic, sunt fascista cu gramatica, chiar daca si eu gresesc, nu ma supar cand ma corecteaza fetele pe blog. Adriana ta imi pare o fetita foarte inteligenta, in viata e esential sa faci baietii sa faca ce vrei tu 😀

      Apreciază

      • Scuze ca raspund atat de tarziu. Deh, vacanta. Sunt din Valcea si la noi asa se spune , topogan. Nu ma supar. Imi esti prea simpatica

        Apreciază

  10. Sa detaliez un pic, zic, daca tot m-am apucat de scris. Ziceam mai sus de manipulare, si poftim model de exemplu: plimba fiica-mea un amarat de carucior cu un bebe de jucarie in el ( e f mamoasa in perioada asta). Ok, si cum merge ea asa alene vine unul/una si ii ia din maini caruciorul, fie din viteza, fie dintr-o oprire brusca in 3 secunde, apoi demareaza chiuind. Asta mica a mea ramane in loc, traznita, vorba aia- she never knew what hit her. Si cum sta ea asa pironita, vine parintele /bona frumusel in urma odraslei si ii spune : „uite, nu vrei tu ratusca asta la schimb?”. A mea face o fatza ofuscata si zice cu glas de pitulice „nu”. Acum, daca adultul s-ar opri aici si ar returna frumos obiectul disputei, nu m-as supara. Ca asa-s copiii, alea alea. Dar omul insista: „uite ce frumoasa e ratusca, ia-o un pic…”. Fiica-mea impietreste, iar eu ma incordez. Adica, nu e clar ca nu vrea? Pentru ce atata insistenta, pentru ce nu asculta copilul, ca i-a comunicat raspunsul in termeni clari, si verbal si non-verbal…Si urasc sa intervin frumos, cand de fapt imi vine sa zic „mai omule, esti surd/ orb?”. Intr-un final, dupa ce ma simt de tot rahatul asteptand sa primeasca inapoi ce i s-a luat, aud : „hai, Gigele, da-i inapoi fetitei jucaria ca e a ei!”. Nu de asta trebuie sa i-o dea inapoi, ci pentru simplul motiv ca se juca cu ea fericita fix in acel moment. Altfel, cand rastorn sacosa cu jucarii, poate sa ia toata lumea ce vrea, pentru ca jucariile sunt „libere”. La fel si cand ea nu se mai joaca cu o anumita jucarie si o lasa aiurea. Vad ca si ea are aceeasi conceptie ca si mine, fiindca nu se supara absolut deloc. La sfarsit si le strange pe toate in punga si spune :”pa!”.

    Apreciază

  11. Me blushing, really…M-am tot gandit daca sa scriu sau nu despre noi, dar, uite, eu nu am determinarea si inspiratia ta, de exemplu. De fapt, pot sa raspund daca vine un om si-mi da o tema ( cum faci tu), dar asa, sa ciripesc liber, cred ca as esua…

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

w

Conectare la %s