Arhivele lunare: iulie 2013

Lipici (partea a doua)

Standard

Da, continua. Am aplicat-o deja pe aia cu banda dublu adeziva, merge, sarumana (mai putin la ala de pixuri, dar foile si fixul sunt acum lipite de buro:D).

Acum ma gandesc la ceva sistem de magneti intre stomacul/gura mea si mancare/bautura. Doar la buro. Acasa nu mi se intampla niciodata, evident, ca doar as putea sa ma schimb cam in 2 secunde.

Io mananc la buro cand apuc. La calculator, nu ma misc de acolo, mai tastez cu o mana, mai trag cu ochiul la cine stie ce, mai injur pe cate unul altul, stiti voi, de-astea. Am fost si cu mancarea in deplasare, in alte birouri adica. O data, am uitat o cutie de chinezesc pe niste cutii cu documente aflate la usa de intrare a sefei mele. Am mancat pe drum. M-au gasit imediat, le-a fost usor sa isi imagineze a cui era :D.   Ei bine si cumva, in toata aventura asta, mancarea are incapatanarea de a nu ajunge 100% la destinatie.

Ieri era Piticania la mine si imi povestea ceva. Vorbeam cu ea, cu un ochi citeam ceva pe calculator, scroll-uiam cu dreapta si mancam o felie de pizza cu stanga. Banuiti ce s-a intamplat. Si pe bluza (verde) si pe pantaloni (bej). Pizza mananc des. Cu branza si rosii. Foarte buna de altfel. Am multe haine care au cunoscut rosiile lor.

Si cafea beau, o cana pe zi (cana cu porcusor de care v-am povestit, inca ma binedispune, zilnic isi face treaba). Ei bine, sa stiti ca iese cafeaua. Dar acasa, la spalat. La birou, pentru nimic in lume.

Si evident, cafeaua am grija sa o torn pe mine doar dimineata, cand o beau cu fetele. Cat se poate de des aterizeaza pe mine, dar sigur, sigur cand am cate o sedinta.

A, si apropos, v-am povestit ca nu ma imbrac in negru, dar stiti in ce ma imbrac foarte foarte des vara? Dap. Alb. Bej cel mult. Cafeaua da bine pe alb, va spun. Chit ca o beau cu lapte mult si e mai diluata culoarea.

Noroc cu fetele mele. Stiti ca am cele mai dragute colege din univers ca le-ati vazut pozele, dar ce nu stiti e ca sunt si la figurat, nu doar la propriu (m-am gandit sa povestesc o data despre ei, dar iesea ceva mult prea dragut pentru mine asa ca am abandonat rapid). Deci pe scurt, ma duc si cer fuste imprumut cand patesc nefacute din astea. Prima oara 2 mi-au donat,  m-am hotarat la a Irinei. Care ziua urmatoare, cand si-a cumparat o fusta noua, a venit sa ma intrebe daca se aproba. 😀 Ha ha, gluma. Dar peste 2 saptamani, o sedinta si inca o ceasca de cafea o purtam si pe aia. So. Daca ma vedeti cu haine usor mici/mari si usor neasortate, stiti de ce ;).

Voua vi se intampla din astea? E ceva solutie magica? Ex-ante sau ex-post, nu fac nazuri :D.

Lipici

Standard

Caut lipici. Pe bune, nu glumesc. Ceva lipici care sa mearga pe calculator si birou si sa nu le distruga. Este important. Parca era ceva cu scai si pe o parte si pe alta de lipeam detectorul de radar pe bordul masinii, nu? De unde gasesc eu chestie din aia si cum se numeste?

Ok, explic.

V-am mai povestit pe ce viteza ma invart eu. E pe foarte fast forward. Nu prea stau locului, ma duc,  ma intorc, stiti voi, nu sunt prima nici ultima.

Imi dau seama ca e usor exagerat dupa fetele colegilor atunci cand ma vad intrand/iesind dintr-o camera. Tresar. Lumea bate, asteapta, apasa usor pe cleanta, intra, bla bla. Eu la L m-am asezat deja pe scaun 😛

Bon. Deci tot acest elan muncitoresc dauneaza grav lucrurilor din jurul meu. Zboara. Pe bune. Cubul cu hartii. Si hartiile prin tot biroul, desigur. Cubul cu pixuri. Si pixurile tot ca hartiile, tot desigur. Baza de la telefon. Telefonul. Telefoanele. Geanta. Ochelarii de soare. Cheia. Capsatorul. Cad toate. Sa va mai spun oare de cate ori am pierdut fixul? Sau mobilul? Le gasesc intotdeauna, sigur, dar problema ramane. Imi aloc timp zilnic sa strang pixuri sau hartii de pe jos. In cazurile fericite, sunt ale mele. Am trantit si cana cu porcusorul, am avut niste emooootiiiiii, dar nu s-a spart, e ok, traieste. Colegii au ras intre 3 si 10 zile de mine cand am legat pixul cu sfoara de scaun.

Acu. Stau si ma gandesc. Intentionat or ba or fi pus copacul ala de 2 m, din ghiveci, pe dulapul din spatele meu? 😀

Avioane

Standard

O sa povestesc doar ce s-a intamplat, incerc sa ma abtin eroic de la comentarii. Incerc am zis.

Miercurea trecuta am plecat cu Air Bucharest in Creta.

Imbarcarea era programata la 06:10, ne-am imbarcat pe la 7 fara un pic, fara niciun anunt ca se intarzie sau de ce se intarzie. Na, se mai intampla. Mancare in avion, zbor placut, restul la timp, totul ok.

La intoarcere, tot miercuri, plecarea era programata pentru ora 15:00.

La 13:10 am ajuns la aeroport. Ghida (Ana, Europa Travel) ne-a spus ca avionul nostru are intarziere. Dimineata, la plecarea din Bucuresti a lovit o pasare. Ghinion. Problema e ca Air Bucharest are doar o aeronava si nu vad cu ce ar putea sa o inlocuiasca. Ne gandim ca probabil dormim acolo. Nu se stie cand vine cineva dupa noi sau cand se rezolva in vreun fel. In 5 minute Ana disparuse din aeroport.  Nu s-a mai intors si nici nu a mai dat vreun semn de viata pana am plecat.

Am inghitit in sec, cu un copil de 2 ani jumate nu prea imi surade sa petrec noaptea in aeroport. Sotzoo are luminite in ochi, el iubeste avioanele si cateva ore petrecute in aeroport sunt ca o excursie la Disney Land. Si eu sunt destul de calma, nu vad ce as rezolva daca m-as agita.

Ne asezam pe o banca, langa alti romani care merg la Bucuresti. Stam afara, e cam cald. Ceilalti au venit cu Christian Tour. Ghidul lor e la 2 banci, anunta in cel mai scurt timp ca vine o alta aeronava dupa noi, la 5 fara ceva se deschide check-in-ul, la 7 fara ceva decolam.

Ma plimb cu Sara prin aeroport asteptand sa treaca timpul, e aproape 3 si ora ei de somn a trecut deja, devine obosita si deci, un pic nervoasa. Pe ecrane apare check in open pentru Bucuresti incepand cu ora 3, mai devreme cu 2 ore decat estimase nenea de la Christian Tour. Il rog pe sotzoo sa verifice, sa nu am eu ceva halucinatii. Dap, asa e, mergem sa facem check-in-ul.

O coada sa iti dea boarding pass-urile. 30 de minute si nu se intampla nimic, doar stam la coada. Dupa ce iei boarding pass-urile, nu lasi bagajele acolo ca la orice alt aeroport civilizat din lume  (aproape orice aeroport). Le iei cu tine si astepti la alta coada. Apoi te duc sa iti controleze bagajul ca te-a mancat in behind sa pui laptopul in bagajul de cala. Si laptele praf pentru copil. Dubios.

Apoi o alta coada (normala de data asta) pentru control. Pe atatea drumuri Sara adoarme la sotzoo in brate. Atipise cam de 10 minute cand ajungem noi la control. Ne verifica bagajele, cica Sara trebuie sa mearga singura prin detector. Eu protestez, sincer, socata: But she’s sleeping! Cucoana imi raspunde ca ii pare rau. No, you’re not (ii spun, nu reusesc sa ma abtin). Sotzoo se conformeaza si Sara merge ca un somnambul pe luna. Plange. O luam in brate repede, detectorul bipaie, o controleaza pe Sara. Oare daca aveam de gand sa arunc avionul in aer imi luam plodul cu mine? E o vale a plangerii, sunt multi copii, mai toti dorm ca deh, la ora 4 si ceva mai toti dorm si na, toti sunt treziti din somn fara mila.

In final decolam la 7 pm. Doar 4 ore intarziere. Extrem de putin, ma gandeam sincer ca e posibil sa dureze mai mult.

In avion, Tarom si Christian Tour isi cer scuze pentru neplacerile create, desi nu era aeronava si deci nici vina lor.

Aproape ma simt nemtoaica sau ceva. Multumim :).

IMG_3099

Un telefon in parc

Standard

Sara se joaca la tobogan cu un baietel si o fetita (frati, fetita e un pic mai mare-5 ani poate?). Taticul sta pe banca, vorbeste la telefon si se scobeste in nas. Imi intorc discret privirea, nu vad the point sa-l fac sa se simta prost ca l-am prins scobindu-se in nas, desi, evident, n-ar trebui sa se scobeasca in nas aici.

Copilasii sunt nazdravani si frumosi rau. Sara ii studiaza in stilul caracteristic, si cand e gol la tobogan fuge repede repede si se da si ea.

Pe fundal aud conversatia tatalui. Ceva cu consum, litri, motorina, nu sunt foarte atenta.

Copiii alearga inapoi pe tobogan, imi plac, sunt haiosi. Cred ca si Sarei ii plac, il striga deja pe baietel. Care intre timp s-a dus si si-a luat motocicleta (exact ca aia a Sarei cado, doar ca a lui e albastra). Urca cu ea catre tobogan, surioara lui il incurajeaza, Sara priveste. Se urca pe motocicleta si vrea sa-si dea drumul pe tobogan calare pe ea.

Ma uit la ta-su cu telefonul. Nu se uita la noi. Am tot soiul de dileme morale in fractiuni de secunda. Mi-l imaginez zburand de pe tobogan. Sa intervin? Sa il opresc? Dar eu nu ma bag NICIODATA peste ce fac alti copii. Ma salveaza fetita. Ii spune sa dea motocicleta intai si apoi el. Slava Domnului, o asculta.

Ma indrept cu Sara spre un leagan, ne asezam pe o banca pana se elibereaza (ea e rabdatoare si a inteles ca trebuie sa astepte pana termina ceilalti copii asa cum asteapta si altii dupa ea si eu nu o dau jos niciodata daca nu e pregatita).

E ocupat de 2 fetite mai mari, una pleaca sa ia ceva si cealalta ii tine leaganul cu o mana sa nu-l fure careva.

Vine taticul. Tot vorbind la telefon. Tot motorina, consum, probe. Cred ca e ceva vanzator de masini. Are o camasa portocaliu spalacit si mocasini. Ii ia leaganul din mana fetitei. Asta mica rezista eroic. Ii face si un semn cu degetul, parca i-ar cere o tigara. Oare e fumator?

Reuseste, baietelul lui se da acum pe leagan. Ma uit la Sara si imi trece prin cap ca daca ma-sa era mai tupeista acum nu statea pe banca langa mine, era si ea in leagan. Imi trece repede, sunt suficienti tupeisti, mai are lumea nevoie si de fraieri.

Fetita care pazea leaganul isi da seama ca nu mai are cum sa-l recupereaze pentru prietena ei si pleaca, asa ca eu si Sara ne-am scos.

Fundal de la vecinul de leagan tot motorina, consum, probe.

Sara si cu mine avem aceeasi conversatie pe care v-am mai povestit-o (cu cat de tare vrea ea sa se dea in leagan) asa ca nu sunt foarte atenta la altceva.

Totusi, la un moment dat baietelul devine insistent: ajuge, ajuge (cred ca are ceva gen 3 ani? pare mai mare ca Sara). Ta-su vorbeste la telefon, 2 m mai incolo, ii face din cap intelegator. Ajuge, ajuge, ajuge. Omul tot vorbeste. Iar ma iau dilemele morale, ce sa fac, sa ma duc sa opresc leaganul? Dar asta ar fi nepoliticos (urasc sa fiu nepolitcoasa, mi se pare o crima impotriva umanitatii sau ceva).

Hai ca vine spre el, rasuflu usurata.

Sa il dea mai tare. Ala mic tot da inainte cu Ajuge, Ajuge. Ma gandesc sa ii fac semne cu mainile, sa il ajut sa inteleaga? Pricepe, il opreste. Ce bine! Imediat insa ii face semn nervos cu degetul sa taca, are o conversatie importanta. Motorina, consum, probe.

Pana acum articolul arata cam asa: in ce lume de rahat traim de suntem obligatii sa avem conversatii seara la ora 8 pm doar ca sa avem bani de paine sa punem pe masa copiiilor. Si mi-e mila de taticul asta stresat, ca se vede ca e stresat, pe bune.

Fast forward, fast forward, tobogan, casuta, leagan, casuta, leagan iar, invartitoare.

Stop. Fetita (surioara) e cocotata pe o casuta de lemn. Pe acoperis adica. Tatal trece pe langa noi in timp ce apeleaza un numar, da copilul jos de pe casa si vorbeste inca 20 minute. De data asta e ceva prieten si discuta destinatii de vacante, dar atentia lui e tot acolo. 100%. La telefon. Copiii se joaca.

Va dati seama ca o sa fiu o soacra groznica, nu? Genul ala de baba enervanta si comentatoare. Sa va zic parcul unde mergem sa il evitati? Just let me know 😀

Pachet pentru nou-nascuti

Standard

De fiecare data cand mai naste cate o prietena care trece prin aceleasi socuri post nastere ca mine, petrec intre 15-30 de minte sa sap pe blog dupa chestii pe care le-am scris, pentru ca ce imi spun e in 99% din cazuri ce spuneam si eu pe aici, na, nimic nu e nou, inaintea mea sigur au scris altii. Asa ca azi trisez, pun link-uri catre toate articolele sa nu mai stau sa sap data viitoare. 😀

Orice completare e binevenita. Plus ca asta nu inseamna ca nu mai raspund la intrebari, dimpotriva, ma bucur daca pot ajuta cat de putin o „mamica disperata”, cum ma autocatalogam eu. Doar ca n-o sa vin eu niciodata din proprie initiativa sa dau sfaturi dupa nastere ca stiu ca sunteti bombardate :).

IMG_1408

Muzica, iar

Standard

Da da da da, nu ma pot abtine.

Pentru ca Trrrrrrrrrrrrrrrr trrrrrrrrrranquila are 34 de milioane de vizualizari si piesa mea preferata de la astia abia cateva milioane.

Asadar si prin urmare. Ii stiu de la seminte, cu piesa asta.

Dar este musai, musai musai sa ascultati si asta

dar si asta.

Ghici care-i preferata mea? Voua va place vreuna?

Decizii

Standard

Imi place sa cred despre mine ca sunt o persoana cu capul pe umeri. Imi place sa cred multe chestii despre mine.
Evident, nu de putine ori ma insel amarnic :D.

Ma gandesc si ma hotarasc destul de repede. Nu inseamna ca iau intotdeauna deciziile corecte, dar macar le fac si imi asum daca gresesc. Nu dureaza 2 ore sa fac cumparaturile si de multe ori nici nu probez hainele doar ca sa scurtez timpul, mi se pare ca-l pierd altfel. La scoala luam note mari nu pentru ca eram cea mai desteapta ci pentru ca eram prima care rezolva problemele.

Ei, acum, cu Sara…

Mda. FIX ce ma enerveaza de mor la alti oameni mi se intampla mie. Big time. Sunt nehotarata.

Asa e cam de cand s-a nascut. S-o alaptez sau sa mai stau? Sa o duc afara? Oare i-o fi somn? Sa ii fac un vaccin optional sau nu? Gradi sau bona? Sa  o tund sau sa nu o tund?

Pentru fiecare dintre ele si milioane altele ma gandesc de 100 de ori. Parcurg pana la capat scenariul 1. Avantaje, dezavantaje, consecinte. Done. We could do that. Scenariul 2. Avantaje, dezavantaje, consecinte. Viabil si asta. Pick one. Pai nu stiu pe care, ati ratat partea in care fiecare avea avantaje si dezavantaje? 🙂 Of.

Adevarul e ca mi-e frica. Mi-e frica sa iau decizii proaste pentru ea. Pentru ca nu stiu. Habar n-am care e solutia corecta. Daca pentru mine e ok, asa cum spuneam, sunt ale mele, le inghit, pentru ea nu mi se pare la fel. Daca gresesc eu sufera ea. E complet gresit si aiurea.

Abia astept sa creasca, sa ia propriile hotarari (cu care n-o sa fiu, evident, de acord) si sa pot bombani linistita 2 ani dupa.

Voi cum sunteti? Cum naiba va hotarati ce le dati sa manance la pranz? 😛

undecided-sign-570x320

Biblioteca

Standard

Am nevoie de niște cărți de care nu dau nicăieri de ceva vreme, așa că mă hotărăsc să mă duc la biblioteca, fac xerox, văd eu.

Mă duc la lectură, că am citit pe net că dacă nu-s studentă doar acolo am voie.

Mă trimite la împrumut, acolo se fac permise.

Mai e o fată înaintea mea, completează fișe. Mă bucur că n-o să aștept mult.

Nu e nimeni la ghișeu, doar un scaun gol.

Găsesc și eu formular pentru eliberare permis, îl completez.

Între timp mai apare o gagică cu o carte-n mână.

Vine bibliotecară din încăperea nr. 2.

E blondă, 50-60 de ani, păr mediu, permanent, ochi albaștri, are ceva problemă oftalmologică, nu sunt sigură când vorbește cu mine din cauza asta.

Nu se grăbește. Nu e rea, nepoliticoasă, e calmă și îi place să vorbească mult. Pare a avea tot timpul din lume.

Povestește cu fata care completa fișele. Trebuie să le aducă mâine, se închide biblioteca. Da, le aduce, îî trebuie pentru un examen. Bibliotecara pune întrebare după întrebare. Aflu că examenul durează trei ore și că nu s-a hotărât încă ora. Nu vrea să facă xerox după carte, doar să o aibă mâine, la examen. Mă gândesc că singurul motiv posibil e că vrea să copieze, altfel la ce i-ar trebui o carte doar în ziua examenului?

Termină cu domnișoara, ia și cartea de la cealaltă…

Ajunge și la mine.

Își dă seama că nu sunt studentă. Mă întreabă dacă lucrez, că trebuie să treacă datele pe fișe dacă da.

Confirm, și mă întreb dacă așa de prost m-am îmbrăcat azi. O fi de la cercei (îs ăia cu bad).

Îmi ia banii (cam scump, 10 lei pe 2 zile), completează datele, nu se grăbește. Poate nici eu nu m-aș grăbi în locul ei. Mi se plânge că se face curățenie și e gălăgie, nu poate lucra.

Urăsc că durează atât, mă grăbesc rău și ea e vădit decisă că timpul e o chestie ce stă pe loc.  Știu că n-aș rezolva nimic dacă m-aș enerva, așa că tac când mă întrerupe cu o altă întrebare și aștept liniștită să termine

Finalul merită.

Îmi spune că am venit degeaba, nu merge sistemul, nu pot afla cotele și deci nu primesc nicio carte.

Îmi zâmbește înțelegător, v-am spus că e amabilă. Se apropie complice și îmi șoptește: Pe vremea bunicii nu mai era nici un sistem electronic!

Îi spun cinstit și trist: nici pe a mea.

images