Arhive zilnice: 1 octombrie 2012

No comment

Standard

Guest post, I cannot comment:

„Azi puiutul meu implineste 1 an.
Povestea noastra a inceput intr-o zi de miercuri. Erau 2 liniute pe testul de sarcina. Eram tineri, sanatosi, iar eu as zice ca m-am nascut sa fiu gravida, mi-a placut foarte tare perioada aceea. A fost si o sarcina usoara, fara probleme. De aceea probabil am ales sa nu mergem la foarte multe ecografii, sa lasam totul sa decurga natural. Pana la urma si cei dinaintea noastra daduseara nastere unor prunci fara atatea interventii medicale. Consideram ca sarcina e ceva normal si nu trebuie sa o tratam ca pe o boala.
Cred ca de Pasti am inceput sa fiu cu adevarat preocupata de felul in care voi naste. Si am inceput sa caut, sa citesc, sa studiez tot ce mi-a picat in mana, mai ales pe internet pentru ca era mai multa informatie si mai recenta. Am citit cat rau ii face copilului interventia medicilor in timpul travaliului, perfuziile cu oxitocina si calciu care grabesc nasterea doar ca sa scape medicii mai devreme si sa plece acasa, cum se face epiziotomia si daca e nevoie si daca nu si altele. Am ajuns sa consider nasterea prin cezariana un fel de crima. Singura solutie pentru mine era nasterea naturala. Fiind intr-un orasel mic am fost nevoita sa merg la 80 de km departare pentru a face cursuri prenatale, dar am facut-o cu placere pentru ca stiam ca o fac pentru puiul meu. Acolo am fost incurajate sa nastem cum simtim, sa avem totul sub control in timpul travaliului si al expulziei. Atunci mi-a incoltit in minte ideea ca as putea sa nasc acasa, mai ales in urma povestilor prietenelor mele care au nascut, povesti in care erau urcate pe masa de nastere, obligate sa stea cu orele in pozitia aia chinuitoare, apoi medicii sau asistentele se urcau pe ele si impingeau copilul afara.Imi era frica, nasterea asta nu are nimic de-a face cu o nastere asa cum citisem eu pe internet ca poate fi, nu vedeam nimic natural in nasterea in spitale. Am inceput sa descopar pe interent cazurile mamelor care nascusera acasa. Totul era atat de natural, se intampla in confortul propriei case, cu sotul alaturi, calm, linistit, fara alte ganduri. Nu era usor, erau travalii grele, dar totul se suporta mai bine in doi. Asa ca brusc, mi-a fost clar ca asta urma sa facem. Parca m-am linistit dintr-o data. Inca aveam emotii, dar stiam ca asta e lucrul potrivit, stiam ca o sa pot face fata, ca va fi greu, dar si frumos. Am incercat sa ajungem la o doula, dar oraselul nostru e mic, nu era niciuna. In alt oras mare n-am mai ajuns pana la nastere si asa a fost sa fie. Eram siguri ca ne descurcam, cum au facut-o si altii inaintea noastra.
Am fost la ultima ecografie la inceputul lunii septembrie, Smaranda mea era perfecta, isi stalcise nasul de burtica mea. Avea atunci 2500 g si era in pozitie potrivita pentru nastere, cu caputul in jos. Doctorul ma astepta sa nasc, nu-i spusesem despre optiunea noastra. Nici parintii nostri nu stiau. Lor nu le-am spus ca sa nu incerce sa ne convinga sa renuntam la idee. Florin, sotul meu drag, era singurul care ma intelegea si avea incredere ca totul va fi bine.
Calvarul a inceput intr-o noapte de luni spre marti. La ora 3 m-au trezit din somn niste dureri de burta. Nu le-am simtit ca si contractii si initial nu le-am dat importanta, am crezut ca am mancat ceva ce mi-a dat crampe. Ulterior, cand am vazut ca sunt regulate am stiut ca Smaranda se pregateste sa iasa. Am stat asa, cu contractii la 10, apoi la 5 minute, iar pana dimineata la 11 eram dilatata de 2 cm. Invatasem sa verific dilatatia si ma ajuta si Florin. De fapt el a fost sprijinul meu de la inceput pana la sfarsit. Atunci am hotarat sa fac o baie calda si o clisma ca sa se intensifice contractiile pentru ca desi erau la 5 minute, erau foarte scurte. Durau maxim 20 de secunde. Smaranda se misca tare in burtica, dar mi se parea normal, astepta sa iasa. La 2 dupa-amiaza am mai facut un dus si atunci mi s-au rupt si membranele. M-am bucurat crezand ca nu mai este mult. Durerile erau deja foarte mari si contrctiile veneau din 2 in 2 minute. Ascultam periodic cu stetoscopul fetal pe care ni l-am cumparat special pentru asta bataile inimioarei. Erau puternice, totul parea perfect. La 8 seara aveam dilatatie de 7 si simteam puiutul cum incepe sa cobore. Atunci sotul a mai ascultat inca o data cu stetoscopul si ceva nu i s-a parut in ordine. Frecventa scazuse de la 160 de batai pe minut la 60. Am asteptat sa treaca contractia pentru ca citisem ca pe contractie e posibil sa scada frecventa si a ascultat din nou. De data asta bataile erau si mai slabe. Florin a hotarat in momentul acela, nici nu mi retin daca mi-a spus si mie sau nu, sa cheme salvarea. Era atat de disperat si striga la telefon sa-i trimita mai repede ca moare copilul. Atat imi amintesc, pe sotul meu strigand ca moare copilul.
Mi s-a parut o vesnicie pana cand au ajuns. Nici nu mai reuseam sa ma concentrez pe contractii, nici sa simt daca trebuie sa imping sau nu. Plangeam amandoi jos pe podea si urlam “Ce am facut?!!”. De fapt nici nu stiu daca chiar urlam cu voce tare sau era doar in capul meu, stiu ca eram amandoi foarte speriati. Nu reuseam sa ne adunam nicicum. Cand a ajuns salvarea m-a ascultat si medicul cu stetoscopul. Era stresat si incruntat, nici nu se uita la mine, s-au grabit cat au putut de tare sa ajunga cu mine la spital. Aici, dupa ce au vazut ce se intampla imi spuneau incontinuu sa nu imping. M-au bagat in sala de operatie. Dupa ce au scos-o din burtica mi-am tinut respiratia sa o aud plangand. N-am auzit nici un planset. Au dus-o in incaperea alaturata. Am aflat dupa ca au resuscitat-o aproape o ora. Din pacate fara nadejde. Anestezistul care statea la capul meu era singurul care ma incuraja ca totul va fi bine. Probabil ca sa nu intru in soc sau ceva. Apoi mi-a dat o injectie cu ceva substanta care m-a adormit.
Cand m-am trezit, imi era greata, capul mea durea, si Florin era langa mine, plangea. Imi tot spunea cat e de frumoasa Smaranda si eu il tot intrebam daca e bine.
Nu era bine. Smaranda se intorsese in zielele dintre ecografie si nastere si isi avea dubla circulara de cordon. In timpul travaliului meu lung, ingerasul meu iubit intrase in suferinta fetala si interventia medicilor fusese tardiva. Daca as fi mers la spital si nu as fi crezut ca pot naste acasa, ca asa e natural, ca bunicile noastre, poate ca iubirea mea ar fi trait azi. As fi nascut prin cezariana si ea ar fi fost bine.
Nu am avut curajul sa le spun medicilor din maternitate ca am vrut sa nasc acasa. Mi-a fost frica si i-am lasat sa creada ca lucrurile s-au precipitat in mod natural si nu am mai ajuns la spital la timp. Nu am curajul inca nici acum sa spun asta cuiva in fata. E secretul meu si al lui Florin. Dar nici macar intre noi doi lucrurile nu mai sunt la fel. De atunci nu mai am curajul nici macar sa ma uit in ochii lui fara sa plang. Am avut o fetita perfecta si acum nu mai e. Nu exista zi, ora, secunda din viata mea in care nu ma gandesc la ea. Azi ar fi avut un an.
Nu stiu daca vom mai face copii vreodata, nu stiu daca eu si Florin vom mai fi doi vreodata, nu stiu daca eu voi mai fi eu vreodata. Nu stiu.”