Cand plange Sara

Standard

De felul meu nu sunt o persoana calma. Ma enervez, tip, ma dau cu capul de masa, in secunda 2 mi-a trecut si nu inteleg despre ce vorbim.

Sara m-a invatat insa sa am rabdare si sa imi inghit nervii (nu va faceti iluzii, doar cand e vorba de ea).

Totul pana la plans, desigur.

Deci cand plange s-a rupt filmul, s-a terminat, nu mai sunt buna de nimic.

Nu se poate vorbi cu mine, nu ca in momentele alea, nici dupa, pana nu ma linistesc, si in afara de tatal piticaniei care are oaresce drepturi (nu prea multe, desigur :D), nimeni nu are voie sa pomeneasca despre plansul ei ca mi se ridica tensiunea din  nou.

Noroc ca ea nu prea plange. Cred. Plangea la inceput de colici, apoi pana a invatat sa adoarma singura (n-a durat decat pana pe la 1 an, e ok :D) si mai nou plange cand o intrerupi dintr-o activitate care ii place.

Recent am constatat ca plange si cand e bolnava (duh!). Adica cred ca s-a speriat acum ca a racit ca nu cunostea senzatia si a vrut doar la noi in brate, ceea ce nu ne deranja, dar plangea si asa :).

Nu stiu altii cum sunt dar eu cu sotzoo cand plange Sara suntem ca doi motani cu spinarea zburlita. Incercam sa ne pastram calmul, sa nu ne certam (invatand din experienta lunilor cu colici in care i-as fi smuls capul de pe umeri in ciuda faptului ca el o adormea atunci si noptile si zilele sau poate tocmai din cauza asta-da, mi-a placut Ally McBeal, am niste imagini foarte vivide in cap), sa nu spunem nimic ce l-ar putea irita pe celalat.

Eu insa ma uit urat. Am o privire urata urata, cu 10 miliarde de sageti in ea. Ca sa nu ne certam, incerc sa ma uit in jos.

El vorbeste tare. Spune de exemplu: „Am fost si am platit rata la banca”, incercand sa acopere plansul Sarei probabil, fara sa o faca constient.

Eu il intreb: Esti nervos? El zice: Nu, de ce sa fiu nervos? Eu: Pentru ca tipi! El: Nu tip! (urland :D)

Ei, cand ii trece, da o veselie in nooooiiiii, sotzoo isi aduce aminte ce grija am eu de Sara, eu imi aduc aminte ce grija are el de noi amandoua, ne emotionam, Sara rade, canta (chiar canta), se joaca, noi suntem ghidusi si intineriti cu 10 ani.

Asa e si la voi? Sau sunteti genul ala calm cand plange copilul? Exista genul ala calm cand plange copilul?

Anunțuri

23 de răspunsuri »

  1. In perioada de colici, plangeam odata cu ea. La fel si cand se trezea noaptea urland din cauza dintilor. Ne trecea la amandoua in acelasi timp, o tineam in brate si ii cantam (trebuia sa fac ceva ca sa nu mai plang :)) M-am enervat mult timp pe sotul meu care voia si el sa incerce sa linisteasca urlatoarea. Dupa cateva luni a inteles ca doar mie imi revine acest privilegiu. Altfel, as plange mai tare ca ea.
    Acum incepe sa faca primele crize de afect. Cu un plans teribil, lacrimi de crocodil. Reactia mea la primul episod de acest gen? M-a bufnit rasul, apoi am reusit sa o linistesc, mirata fiind probabil de rasul meu zgomotos.
    Acum plange rar, atunci cand i se refuza ceva (sa linga pantofii de exemplu) sau cand mergem la medic. Cu vizitele la medic e ceva …de groaza. Mi-e teama mie sa o mai duc, aman si vaciinul de 1 an. Cand se sperie de medic, cu greu ma abtin sa nu plang cu ea. Niste suspine pe care nu le-am auzit niciodata si care zau ca ma bantuie mult timp dupa consultatie. Unde mai pui ca sunt si responsabila cu imobilizatul, ca sa o consulte. De obicei, mestec o guma ca sa nu plang de mila ei. Am incercat sa cant, sa-i vorbesc, urla pana iesim amandoua din cabinet. Dupa vaccinul de 1 an, scapam si de vizitele lunare la pediatru si sper sa nu mai trecem prin momente de genul asta. Pe cuvant ca imi vine sa plang mai tare ca ea.
    Cam asa se petrece la noi… Si ca sa raspund la intrebarea ta, sunt genul calm cand plange din motive gen crize de afect. Dar cand chiar o afecteaza ceva…pot sa-i fac cu usurinta concurenta.

    Apreciază

      • Chiar se duce din amuzament, mai ales cand fuge cu pampersul pe jumatate desprins si plin :)) (fuge in 4 labe, sa nu intelegi ca merge).
        Eu am dus-o lunar la control la pediatru. Intai pentru ca aveam un carnetel de sanatate cu rubrici de completat pentru fiecare luna. Iar apoi pentru ca era musai sa-i urmarim cresterea in greutate (cantar acasa n-am luat, m-ar fi stresat prea tare). Dar a inceput sa planga la medic abia pe la 9 luni, deci n-am torturat-o prea mult.

        Apreciază

  2. Eu am muuulta experienta cu plansul, a fost tare plangacioasa saracuta 😦 Pana la 1 an! Nervii mei rezista eroic la multe, pana la plans. Totul pana la plans, cred ca am mai si zis chiar. De obicei intru eu in starea ei, in loc sa o trag pe ea in starea mea. Sotul zice ca daca plang si eu ei nu o sa ii treaca. El incearca sa o distreze cu ceva, sa ii distraga atentia. Si eu incerc, dar lui ii iese mai bine, probabil pentru ca o face mai natural. Cand ii povestesc despre plansetele din timpul zilei ma intreaba daca am plans si eu :))

    Apreciază

  3. sa fii calm in asemenea situatii, inseamna sa fii un pic indiferent. nu are cum sa nu te agite plansul unui bebelus, mai ales cand esti mamica lui. si eu ma uit urat rau de tot cand sunt nervoasa.. 😀

    Apreciază

    • Ei, da, calm da, dar ma refeream sa nu ajungi o bomba cu ceas ca mine, daca incearca cineva sa imi dea un sfat sau sa vorbeasca cu mine in momentele alea, explodez :D.

      Apreciază

      • Nu esti singura, fii fara grija.. :)) bebinozaura mea a inceput sa cada din pat. are 3 cazaturi la activ si acum nu mai sta in patul nostru never ever… o tin doar pe jos sau la ea in patut… si nu e tocmai cea mai incantata, pt ca in patut la ea sta doar cand doarme si pe jos f putin ii place, cand sta pe salteaua de activitati.. se plictiseste repede.. si maraie intr-una si ma agita ff rau…. si devin nesuferita..

        Apreciază

      • Sa ne intelegem, fie-mea n-ar putea cadea din pat in viata vietilor ei, se uita la margine de la 1 m si nu se apropie de ea. :))

        Apreciază

  4. Intr-un an si 10 luni eu am descoperit urmatoarele chestii:
    – daca plang si eu cu ea, sunt sanse maxime sa planga si mai tare.
    – daca ma isterizez si urlu la tat-su, sunt sanse mari sa planga ea si mai tare, sa ma isterizez eu si mai tare si sa-l isterizez si pe barbatu-meu in plus. Din fericire s-a intamplat extrem de rar sa ne isterizam amandoi in acelasi timp.
    – daca sunt calma si incerc sa inteleg de ce plange si ii vorbesc calm, sunt sanse mari sa se linisteasca.
    Asa ca incerc sa ma regasesc in varianta nr 3, ori de cate ori e cazul. Din fericire nu foarte des, ca Iulia nu e genul de copil plangacios.

    Apreciază

  5. Eu sunt o nesimtita, am zis! Nu am intrat niciodata in panica atunci cand a plans, stiam de la inceput ca asa sunt copiii, plang, altfel nu stiu comunica, asa ca am luat-o ca atare. Prima data cand a plans mai mult de o ora (sa tot fi avut vreo 30 de ore de viata) m-am panicat dar nu pentru ca mi-as fi imaginat ca are o problema majora (saracul, chiar avea, dar am aflat mult mai tarziu) ci pentru ca nu stiam ce sa-i fac sa taca si voiam sa inceteze. Apoi am privit plansul ca o comunicare, cum spuneam, si am incercat sa-mi dau seama ce nu-i convine. Daca nu reuseam, eram frustrata, dar nu pot spune ca „ma dadea peste cap” cu plansul lui. Poate pentru ca a fost un copil care a plans foarte-foarte-foarte mult in primele cateva luni, erau zile in care daca nu urla ma uitam sa vad daca mai respira. Te adaptezi, inclin sa cred ca esti asa sensibila la plans pentru ca nu ai avut parte de o „urlatoare”. Eu il alintam „Mica Sirena” in primele luni. Nu sirena lui Andersen, cea care da alarma la bombardament 😀

    Acum, cand e evident demonstrativ (ca nu mai plange decat demonstrativ, e „barbat”, cand se loveste mai scartie foarte rar, in general declara ca nu-l doare), ridic din umeri. Sincer, nu ma straduiesc sa reactionez asa, chiar nu am cum sa-l ajut la urletele de nervi, m-am lamurit ca nu merge nici sa-i arat avioane, nici sa-i explic ca inteleg ca e suparat (suna bine in carti, dar cand am incercat mi-atras doua picioare in burta de m-a linistit), asa ca il las sa se descarce si vine el singur la mine cand ii trece. Pana la urmqa, si mie-mi mai vine sa urlu cateodata si imi place sa fiu lasata sa termin 😀

    Apreciază

    • :))))))))))))))))) mooooooooooooooooooooor, nici n-am citit pana la capat, m-am oprit la aia cu picioarele-n burta cand incercai sa ii explici ca stii ce simte :))))))))))

      Apreciază

      • Da, stii tu vorba aia, barbatii e niste sensibili si le place maxim sa vorbim despre ceea ce simt. Ma rog, din aceeasi gama, daca il pup fara acordul lui (pe care si-l da foaaarte rar) incepe sa urle „nu, nu!” si se sterge nervos cu mana pe fata sau unde l-am pupat. 😀

        Apreciază

      • Deja nu te mai lasa sa il pupi??? Credeam ca astea vin pe la scoala gen..Of, mie imi place sa o pup.

        Apreciază

    • Asa, deci urlatoare am avut si eu primele luni, si nu sunt nici genul plangacios sau panicos, am mai zis, mai degraba urlu la ceilalti :D. Asa ca nu stiu de ce nu m-am imunizat. Mai astept, daca rezist la 2 ani am centura neagra.
      Nu mai plange cand se loveste?Pfffff, a mea plange si daca nu se loveste, daca numai s-a atins intamplator cu capul/fundul de ceva solid. Acum cand va raspund tocmai ce a invatat sa se lase in fund dupa ce se ridica, i-a luat mai mult de o luna sa accepte ca atunci cand e in picioare si vrea sa ajunga jos fundul ei trebuie sa atinga pamantul.

      Apreciază

      • Eu recunosc ca am fost nesimtita cu loviturile, ma rog, daca mi se parea ca nu e decat un contact benign ori le ignoram si continuam activitatea, taindu-i orice avant de scanceala, ori ii spuneam ca nu s-a intamplat nimic, da mama pup si trece si gata. Asa ca acuma le ignora si ea, cand contactul e mai „dur” vine singura si zice „pup” si-mi intinde capul sau mana sau piciorul, ma rog, partea cu pricina.

        Apreciază

      • Da, te inteleg, dar ea nu e genul asta de copil. E extrem de precauta si atenta si of, nu stiu cu cine o semana :))

        Apreciază

      • Mai, al meu era urlator la modul multe ore pe zi, nu cateva minute care sa para ore. Imi petreceam zilele exclusiv cu el in brate, cu orele (nu e o figura de stil, chiar nu-l puteam lasa jos), pana venea ta-su de la munca, plimbandu-l si cantand si el trei sferturi din timpul asta urla in continuare. In rest dormea, dar numai la unul dintre noi in brate. I’ve been in Hell, era firesc sa se ingroase soriciu’

        Apreciază

      • Deci da. A mea nu urla doar cand manca si dormea si vomita. Si nu dormea mult, chiar ma panicasem cat de putin dormea (si in rest urla), si tu mi-ai zis ca e ok, dorm mai putin, media conteaza. Cred ca nu ma exprimam corect. problema nu era ca nu doarme, problema era ca urla :)). Initial nu vroia sa doarma nicicum, apoi a acceptat sa doarma pe unul din noi, ceea ce era ok, atata timp cat dormea :)). Primele zile au fost ok la noi, dormea mult, dar le-am rezolvat eu si pe alea ca stateam noaptea sa o veghez cum doarme (atipeam doar daca statea sotul la panda). Apoi si sa mai fi vrut si n-as fi putut. La ea punctul culminant al colicilor era la 5 dimineata, o luam in brate si din 15 in 15 secunde urla prin somn. De aia cred ca mi se pare acum orice usor, comparativ cu momentele alea, deci si la mine a functionat imunizarea :)). Insa stiu ca Vladut parca a avut reflux. Deci cumva inteleg ca a fost mai rau, desi jur ca nu imi pot imagina cum se putea mai rau :)). Da’ lasa ca tu mai ai putin si treci de mica adolescenta si dupa aia gata, sper ca nu mai sunt asa probleme, it will be like a walk in the park, nu? 😀

        Apreciază

      • Nu ma mai sperie mai nimic, sincer. Adolescenta adevarata nu ma sperie, ca m-am gandit eu intr-un moment de luciditate ca un baiat e totusi o ecuatie mai simpla, nu vine uc burta la gura, important e sa il invat cum sa foloseasca prezervativul. De alcool si tutun nu ma tem, ca le-am testat si eu si am iesit onorabil din experienta (de fumat, fumez in continunare da’s bine sanatoasa, de baut mai mult de doua deste de vin pe semestru nu ma mai ating). Masina tare nu-i iau, sa se infiga in pom cu ea… Raman drogurile, ma voi concentra pe asta in anii ce urmeaza, da’ parca tot nu suna asa scary ca datul c fundul de pamant si urlatul „nu, nu, nuuuuu!”… :))

        Apreciază

      • Pentru adolescenta ma bazez pe bunici, matusi, unchi aso. Daca n-o sa-i placa de mine atunci sper sa ii placa de unul din ei. Dar tot visez sa fiu o mama cool. Nu sunt insa convinsa ca nu e doar un mit. 😀

        Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s