Arhive zilnice: 16 decembrie 2011

Primul an

Standard

Nu sunt genul smiorcait.  Deloc. Plang extrem extrem, extrem de rar. De fapt nu plangeam mai deloc pana la fie-mea, si nici dupa prima luna n-am mai plans. Adica am plans doar prima luna de la baby blues, da am recuperat serios atunci. Sunt infipta si barbata, da?! E mult mai probabil sa urlu la tine si sa iti explic (argumentat, desigur :D) ca esti imbecil decat sa te mangai dragut pe crestetul capului si sa iti spun lasa, nu-i nimic. Dar toate, dupa cum spuneam, pana la fie-mea. Care face 1 an. Acu’ daca asta nu-i motiv de bocit sentimental nu mai stiu care e.

A fost un an greu, mai ales la inceput, dar si incredibil de frumos. N-as zice ca n-as schimba nimic. As schimba multe, la mine, la cum am reactionat eu. As schimba primele 3 saptamani din viata ei, care au fost pline de greseli de-ale mele si de chinuri pentru amandoua. Ea e perfecta, evident. 😀  Daca as fi stiut cand am nascut ce stiu acum eram si eu si Sara mult mai odihnite :)). Ca vesele si fericite suntem si acum :P.

Inainte sa nasc, citisem pe nenea Spock si pe mister Capraru (nu,  nu le-as recomanda nimanui, Spock hai ca mai are cateva ok, dar Capraru e chiar enervant de idiot uneori). Am citit cu atentie, nu asa pe diagonala. Dar sincer, pe o ureche intra, pe alta iese. Proaspata mamica, in mintea mea cea creata parentingul era cam asa: Sara va dormi in patutul ei, nu va sta in brate ca se obisnuieste (o certam pe maica-mea in primele zile ca o tinea in brate si se invata asa), voi alapta pana la maaaaaaaaaaaaxim 6 luni, asta daca voi avea lapte, daca nu, niciun stres, traiasca laptele praf, voi pleca in vacante doar cu sotul, incepand din vara, dar si iarna de Revelion si eventual in toamna intr-o capitala, iar Sara va ramane cu bunicii.

Cate din cele de mai sus s-au realizat? Dormitul in patul ei, si asta doar din vointa ei. Si sunt cu mult mai fericita ca e asa. Da, inca planuiesc vacante pentru la anul, dar ca si anul asta vom merge toti trei. Mi-e greu sa imi imaginez ca as sta fara ea o saptamana, in conditiile in care mi-e dor de ea daca stau plecata doua ore de acasa si in care am cosmaruri noaptea despre cum ma voi descurca in deplasari cand ma voi intoarce la buro:). Nu, nu sunt o mamica attachment parenting. Sunt o mamica LYB (Listen (to) Your Baby). Adica faci ce vrea gandacul, casti urechile mari la ce iti spune si aia prestezi. Mna, nu iese intotdeauna, dar nimeni nu-i perfect (in afara de Sara, asta am stabilit deja).

Sa le luam pe rand. In prima saptamana ajunsa cu viermele acasa, dormea mult non stop. Da, 24/7. Nu se trezea decat sa manance, apoi se culca la loc. Atunci nici masa nu dura mult, juma de ora maxim. Era mica si se satura cu putin. Apoi somn 2/3 ore. O boierie. Timp berechet ca eu sa ma odihnesc dupa operatia de cezariana. Teoretic.  Practic, cand am ajuns acasa am simtit ca cea mai mare responsabilitate din lume a picat ca o pleasca pe capul meu. Si ca eram singura in univers, nimeni nu putea impartasi cu mine responsabilitatea asta. Sotzoo si mama, care inainte de nastere imi imaginam eu ca ma vor ajuta cu toate, erau cel putin la fel de habarnisti ca si mine. Si si daca n-ar fi fost, tot n-ar fi facut nimic bine. De la baby blues, desigur :). Asadar, nu dormeam noaptea decat daca Cata (sotzoo) statea sa o vegheze. In rest, citeam si ma uitam la ea, sa nu pateasca ceva. Ziua nu dormeam, ca nu puteam, n-am putut de cand ma stiu, nici cand eram copil. Dupa o saptamana eram varza de oboseala. Varza. Abia pe la 2 luni am renuntat la vegheat. Nu pot sa va descriu starea  in care eram. In prima saptamana macar nu incepuse distractia cu colicile. Pe vremea aia primea si lapte praf, ca fusese mica la nastere si Iulia (pediatra) era stresata sa ia in greutate. A zis ca renuntam dupa o luna daca e totul ok. Am reuntat dupa 3 saptamani (cele mai grele si mai ingrozitoare, cu plansete de-ale Sarei la concurenta cu ma-sa), am sunat-o sa ii zic. A zis bine. Daca nu zicea bine o mancam. S. vomita de la completare, manca prea mult.  Pentru ca inainte dupa vomat i se facea iar foame, dar ar fi trebuit sa astept macar un pic intre lapte praf, si asa ca plangea tot timpul. Oribil :). Cam pe la 3 saptamani, dupa ce mi-am sunat toate prietenele mamici, din care doar una (Mursi) mi-a zis ce doream sa aud de fapt (sa renunt la lapte praf), am inceput sa o ascult pe Sara. Cand am trecut pe alaptat exclusiv ne-am linistit. Nu mai plangea. A fost greu si apoi, cu nopti nedormite si oboseala cronica, dar eram impacata ca sunt acolo pentru ea 100%, sentimentul ca incepusem sa fiu o mama buna era extrem de linistitor :D.

Sa ascult viermele e de departe cea mai desteapta decizie pe care am luat-o vreodata si chiar daca mai uit uneori, sper sa reusesc sa-mi trag rapid 2 perechi de palme si sa-mi revin.

Am fost atat de relaxata cand am inceput sa o alaptez exclusiv, cand vroia ea, la 5 minute sau la 5 ore, ca nici colicile nu m-au speriat. Nu ma intelegeti gresit, greu a fost, aveam momente cand ii spuneam tatalui piticaniei sa o ia si sa o arunce de pe balcon ca eu nu o mai suport (evident, nu vorbeam serios si el stia, dar tot se uita urat la mine :D). El o linistea. Nu stiu cum facea, magie. Eram nervoasa de multe ori si poate de asta. Atunci a inceput lunga calatorie in bratele noastre. A durat pana pe la 6/7 luni aproape non-stop si continua si acum, cand ne lasa gangania :). Cred ca de asta sunt colicile, nu legate de imaturitatea sistemului digetiv,  ci legate de o evantuala imaturitate a parintilor. Colicile sunt ca sa invete parintii sa tina copiii in brate. Pentru ca doar asa se linistesc si asa invata si parintii ca trebuie sa isi tina copiii aproape. Asadar, pana pe la 3 luni, Sara a locuit in bratele noastre. Asa manca, dormea, se juca. Vorbesc foarte serios. Zi si noapte, 24/7. Suna horror cred pentru cei care nu-s parinti, dar chiar nu e :)). Mancam pe rand, rar impreuna. Noaptea dormea la ea in patut, asa a vrut din prima zi, doar cand o supara tare stomacelul accepta sa doarma langa pe mine. Pe la 3 luni am luat un leagan. O minune. Minune minune minune! Sara statea in el si cate o ora, si mai si dormea uneori. Asadar, de la 3 la 6 luni a locuit in leagan,  in bratele nostre (la somnul de ora 7 pm doar asa dormea) si in patut (noaptea). La 3 luni am mutat-o la ea in camera. Credeam ca o sa fie un esec, ca o sa vrea inapoi la noi in camera, eram pregatiti amandoi sa o mutam cu tot cu pat. Aiurea! Cu noi dormea (si asa e si acum ) prost. O deranjau fosenetele noastre, plangea cand mai tusea Cata, pe scurt, da, la ea in camera, asta vroia. 3 luni a durat sa ma prind. Si ar mai fi durat mult si bine daca n-as fi avut eu programat sa o mut la 3 luni la ea in camera. Noroc ca totusi era programat (yes, zodia, strikes again). 😀  Bine, camera ei de somn, pentru ca nu sta decat noaptea acolo. In restul zilei, doar cu noi. 🙂

Pana cand a invatat sa stea singura in fund, statea la mine pe genunchi si ne uitam una in ochii celeilalte si vorbeam, cantam, povesteam, eu mai stateam pe net cu o mana, ma mai jucam cu ea, dar nu ne desparteam. Daca nu era la mine in brate era la sotzoo. Dar in brate.

Cand a inceput sa stea singura in fund, intre 6 si 7 luni, a descoperit lumea. Era fascinata de toate obiectele, sa le rontaie, sa le pipaie, sa le priveasca. Avea o cutie in care ii puneam jucarii si ea le analiza una cate una, din nou si din nou, zi dupa zi. Deja nu prea mai vroia in brate, vroia cu jucariile.

La 6 luni am inceput si cu mancarea, greu, dar nu ca la altii, Sara e un copil mancacios. Am mai povestit eu ca as fi vrut sa incerc BLW, dar ea n-a fost de acord, asa ca a mancat pasat. Si lapte completare. Pana la 9 luni. Cand a inceput sa refuze categoric si sistematic laptele dupa masa. Greu si asta, corpul meu era debusolat, ori mai fac lapte ori nu mai fac? A durat cam o luna pana sa priceapa ca Sara mai vrea lapte noaptea dar nu ziua :).

Acum, la 11 luni s-a apucat de mers in 4 labe. Dar nu ca alti copii, cu lovituri, cu pocnituri, cu plansete. Cand a hotarat sa mearga a facut-o perfect. In prima zi a facut 2 pasi. A doua zi mergea prin toata casa, peste praguri, chestii, trestii :)). Nu vrea inca sa mearga in picioare. Face niste pasi uriasi tinuta de maini. Gen man on the moon asa. La mine nu vroia sa mearga la inceput, doar la sotzoo :).  Ne iubeste pe amandoi in feluri diferite si face asadar chestii diferite cu fiecare. De exemplu, pe mine ma dragaleste, ma pupa des, ma ia inbrate si se lipeste de mine. Pe Cata nu prea, dar in schimb daca el pleaca, fuge dupa el prin toata casa si plange daca nu-l mai vede (mersul la baie a devenit o aventura :))), si se bucura mai mult cand vine acasa. True, eu nu prea „vin” acasa :)). In rest, am citit eu pe undeva ca la 1 an musai sa stie sa-si arate nasul (da, sunt convinsa ca e o prostie si ca nu e nicio tragedie daca nu-si arata nasul), dar am tot intrebat-o cateva zile unde e nasul unde e nasul. Acu’ saraca numai cand aude cuvantul nas intr-o propozitie isi duce mana la nas 😀 (spre ex. mama, ai impins elicopterul in nas).  Face pa, si uneori ne si spune Pa! impreuna cu gestul de rigoare, dar tot trebuie sa ne rugam uneori de ea daca nu are chef pana da din manuta, sunt convinsa ca bietul copil o face numai sa scapa de hai parinti nebuni :). Si mai face multe dar nu-mi vin acum, o data ce face ceva devine normal si uit ca de simpatica mi s-a parut prima oara. A, merge in genunchi, nu, nu in picioare, se ridica in genunchi ca noi avem mobila mai joasa, si merge asa pe langa masa, spre masa. Ma gandesc serios sa luam o masa mai inalta poate se ridica si-n picioare :)).

Nu stiu daca s-a inteles ca primul an a fost minunat. Asta cu explicatul e absolut imposibila. Nu sunt genul care sa isi bata prietenii la cap cu facutul de plozi, mai ales ca uram intrebarea pe vremea cand nu eram interesata de aspect. Uneori mai intreb prietenele care mi-au zis ca lucreaza la problema, dar si asta fac rar. Dar pe bune, cum sa le explic celor care nu au copii ce pierd? As fi putut fi perfect fericita pana la sfarsitul vietii fara Sara fara sa imi lipseasca absolut nimic, dar incomparabil de nefericita fata de ce e acum. 🙂 Ati priceput ceva? 😀

Reclame