Arhivele lunare: decembrie 2011

Great expectations

Standard

De pe la 8 luni viermele se arata interesat de bagat chestii in trestii. Asadar, i-am luat cuburi, cubulete, tot felul de dracii de construit de pe la Ikea, printre care si asta:

Foarte incantata fie-mea cand a primit-o, scotea cercurile alea si arunca cu ele prin toata casa. Fereai capul, ii multumeai ca nu te-a nimerit si incercai sa iti amintesti de ce i-ai luat jucarii din lemn.

Ei, acum vreo saptamana o apuca sa puna cercurile alea pe bat.

Mircea Badea in spagat e mic copil pe langa socul ce m-a palit. Ma simteam in fata viitorului geniu al Romaniei, na, as fi zis al lumii da’ am zis sa fiu motesta :D.

Odata ajuns acasa tatal de copil, ii expun cu mandrie performantele ganganiei (avand grija sa subliniez ca sunt copii de 2 ani ca inca nu fac asa ceva-daca nu moare capra vecinului n-are niciun farmec, of course).

Sotzoo se bucura, o ia in brate, o lauda, o pupa, e entuziasmat, fericit, mandru, incantat, ce sa mai, incercuim data cu rosu in calendar. O roaga pe fie-sa sa ii arate si lui.

Viermele, in toane bune, presteaza cu incredere, calm si tacticos.

Sotzoo se uita cu atentie si rabdare, si la sfarsit, cu un bot cat casa, zice:

-Dar nu stie sa le puna in ordine!!!

Reclame

Si ne-am taiat si motul

Standard

Daaaa, chiar in ziua cu pricina, am chemat familiile, nasii si mosii (pentru cei ce nu stiu, la noi in zona exista MOASA, adica o prietena a mamei care are responsabilitatea copilului de cand se naste pana la botez-asa am auzit, sunt departe de a fi o experta in domeniu). Sara a avut 3 moase 😀 (parca era ceva zicala cu plodul cu 3 moase care ramane nebotezat sau visez eu?). Prima moasa, Scooby Doo, a abandonat cursa in favoarea unei obligatii pentru o nunta, asa ca am ajuns la Oana (viitoare mamica de Timea), care a acceptat cu mare placere si ea a si ramas pana fix in ziua botezului cand mama s-a gandit sa ii spuna preotului pe cine am ales, care la randul lui ne-a anuntat cu promptitudine ca nu poate fi moasa Oana pentru ca ne este fina. Ceva conflict de interese presupun, ca tot e la moda :). Asadar, moasa piticaniei este Piti. See? It was ment to be! De departe cei mai draguti mosi ever, care au si venit de la Bucuresti special pentru Sara, la fel cum fina/ex moasa a venit de la Cluj.

Zic ca au venit di colo si di colo pentru ca i-am sarbatorit ziua la bunici, intr-un orasel mic si frumos din care venim amandoi (desi ne-am cunoscut in Bucuresti si nu aici, da ma rog).

Bun, inainte cu cateva zile am inceput sa pregatim tava. Am reusit sa ingramadim pe o tava de dimensiuni normale 99983283092830 de chestii, de nu mai stia bietul copil ce sa aleaga.

Asadar, am avut:

-carte (initial pusesem o carte mica cu care Sara se joaca mai rar, ca cica trebuie sa fie toate noi, dar ii adusese Oana o carte mai mare asa ca am pus-o pe aia)

-pix (cumparat de tata pe ultima suta de m ca vroiam unul mai stralucitor asa sa ii ia ochii copilului)

-ghid de calatorii (sa vedem daca o sa fie plimbareata ca parintii au ba)

-ruj, perle si oglinda cu perie 2 in 1 (na, cu frumusetea, alea alea)

-culori si un CD cu muzica (daca e artista?)

-aparat foto (nu mi-e clar de ce l-am pus, a zis sotzoo si eu bineinteles ca am fost de acord)

-cosar (adicatelea daca o sa aiba noroc)

-la insistentele soacrei o seringa verde

Inainte sa aleaga, am instruit moasa din dotare sa tina tava cu cartea spre ea. De asemenea, de 2 zile ii spuneam viermelui ca musai sa alearga cartea. Si in seara cu pricina i-am spus de nenumarate ori, nu cumva sa uite.

La momentul cheie am ales:

1. Aparatul foto (desi n-a fost fair ca nu trebuia sa stie obiectele si aparatul foto il mai vazuse) fara nici cea mai mica urma de ezitare, a se vedea imaginea de mai sus. Bun, fotomodel sau fotograf, oricum m-am bucurat, ce sa mai.

Apoi a pus mana pe carte. Crescuse pipota in mine. Dupa care a luat mana de pe carte si a dus-o categoric spre ruj si l-a inhatat. Bun zic, hai ca nu stica nici asta.

Apoi iar mana pe carte. Pipota crestea. Apoi s-a plimbat pe deasupra perlutelor. Ma dezumflasem iar, frumusete frumuste maica, da’ mai stiti melodia aia cu Fa, esti frumaosa dar ….?

Asa ca am inceput fara nicio jena sa ii susur copilului la ureche: Cartea mama, cartea! Si punea mana pe ea, iar se invartea, iar si iar si iar si iar, de tensiunea mea era sus jos sus jos sus jos.

Pana la urma, cu ajutorul lui taica-su, ca am dedus noi ca era prea mare si prea grea si nu reusea sa o agate dar se tot invartea, a luat cartea! Urale s-au auzit, inima mi-a plesnit, pam pam!

Dupa cum se vede, dupa n-a mai dat drumul din mana, a stat doar cu ea, ceea ce nu e de mirare avand in vedere ca e absolut innebunita dupa carti :).

Cam asta a fost, ne-am simtit bine, muzica in surdina, fara fum de tigara, prieteni, familie, gandac cuminte, tort (sub numele de cod tortul fara roz):D.

Primul an

Standard

Nu sunt genul smiorcait.  Deloc. Plang extrem extrem, extrem de rar. De fapt nu plangeam mai deloc pana la fie-mea, si nici dupa prima luna n-am mai plans. Adica am plans doar prima luna de la baby blues, da am recuperat serios atunci. Sunt infipta si barbata, da?! E mult mai probabil sa urlu la tine si sa iti explic (argumentat, desigur :D) ca esti imbecil decat sa te mangai dragut pe crestetul capului si sa iti spun lasa, nu-i nimic. Dar toate, dupa cum spuneam, pana la fie-mea. Care face 1 an. Acu’ daca asta nu-i motiv de bocit sentimental nu mai stiu care e.

A fost un an greu, mai ales la inceput, dar si incredibil de frumos. N-as zice ca n-as schimba nimic. As schimba multe, la mine, la cum am reactionat eu. As schimba primele 3 saptamani din viata ei, care au fost pline de greseli de-ale mele si de chinuri pentru amandoua. Ea e perfecta, evident. 😀  Daca as fi stiut cand am nascut ce stiu acum eram si eu si Sara mult mai odihnite :)). Ca vesele si fericite suntem si acum :P.

Inainte sa nasc, citisem pe nenea Spock si pe mister Capraru (nu,  nu le-as recomanda nimanui, Spock hai ca mai are cateva ok, dar Capraru e chiar enervant de idiot uneori). Am citit cu atentie, nu asa pe diagonala. Dar sincer, pe o ureche intra, pe alta iese. Proaspata mamica, in mintea mea cea creata parentingul era cam asa: Sara va dormi in patutul ei, nu va sta in brate ca se obisnuieste (o certam pe maica-mea in primele zile ca o tinea in brate si se invata asa), voi alapta pana la maaaaaaaaaaaaxim 6 luni, asta daca voi avea lapte, daca nu, niciun stres, traiasca laptele praf, voi pleca in vacante doar cu sotul, incepand din vara, dar si iarna de Revelion si eventual in toamna intr-o capitala, iar Sara va ramane cu bunicii.

Cate din cele de mai sus s-au realizat? Dormitul in patul ei, si asta doar din vointa ei. Si sunt cu mult mai fericita ca e asa. Da, inca planuiesc vacante pentru la anul, dar ca si anul asta vom merge toti trei. Mi-e greu sa imi imaginez ca as sta fara ea o saptamana, in conditiile in care mi-e dor de ea daca stau plecata doua ore de acasa si in care am cosmaruri noaptea despre cum ma voi descurca in deplasari cand ma voi intoarce la buro:). Nu, nu sunt o mamica attachment parenting. Sunt o mamica LYB (Listen (to) Your Baby). Adica faci ce vrea gandacul, casti urechile mari la ce iti spune si aia prestezi. Mna, nu iese intotdeauna, dar nimeni nu-i perfect (in afara de Sara, asta am stabilit deja).

Sa le luam pe rand. In prima saptamana ajunsa cu viermele acasa, dormea mult non stop. Da, 24/7. Nu se trezea decat sa manance, apoi se culca la loc. Atunci nici masa nu dura mult, juma de ora maxim. Era mica si se satura cu putin. Apoi somn 2/3 ore. O boierie. Timp berechet ca eu sa ma odihnesc dupa operatia de cezariana. Teoretic.  Practic, cand am ajuns acasa am simtit ca cea mai mare responsabilitate din lume a picat ca o pleasca pe capul meu. Si ca eram singura in univers, nimeni nu putea impartasi cu mine responsabilitatea asta. Sotzoo si mama, care inainte de nastere imi imaginam eu ca ma vor ajuta cu toate, erau cel putin la fel de habarnisti ca si mine. Si si daca n-ar fi fost, tot n-ar fi facut nimic bine. De la baby blues, desigur :). Asadar, nu dormeam noaptea decat daca Cata (sotzoo) statea sa o vegheze. In rest, citeam si ma uitam la ea, sa nu pateasca ceva. Ziua nu dormeam, ca nu puteam, n-am putut de cand ma stiu, nici cand eram copil. Dupa o saptamana eram varza de oboseala. Varza. Abia pe la 2 luni am renuntat la vegheat. Nu pot sa va descriu starea  in care eram. In prima saptamana macar nu incepuse distractia cu colicile. Pe vremea aia primea si lapte praf, ca fusese mica la nastere si Iulia (pediatra) era stresata sa ia in greutate. A zis ca renuntam dupa o luna daca e totul ok. Am reuntat dupa 3 saptamani (cele mai grele si mai ingrozitoare, cu plansete de-ale Sarei la concurenta cu ma-sa), am sunat-o sa ii zic. A zis bine. Daca nu zicea bine o mancam. S. vomita de la completare, manca prea mult.  Pentru ca inainte dupa vomat i se facea iar foame, dar ar fi trebuit sa astept macar un pic intre lapte praf, si asa ca plangea tot timpul. Oribil :). Cam pe la 3 saptamani, dupa ce mi-am sunat toate prietenele mamici, din care doar una (Mursi) mi-a zis ce doream sa aud de fapt (sa renunt la lapte praf), am inceput sa o ascult pe Sara. Cand am trecut pe alaptat exclusiv ne-am linistit. Nu mai plangea. A fost greu si apoi, cu nopti nedormite si oboseala cronica, dar eram impacata ca sunt acolo pentru ea 100%, sentimentul ca incepusem sa fiu o mama buna era extrem de linistitor :D.

Sa ascult viermele e de departe cea mai desteapta decizie pe care am luat-o vreodata si chiar daca mai uit uneori, sper sa reusesc sa-mi trag rapid 2 perechi de palme si sa-mi revin.

Am fost atat de relaxata cand am inceput sa o alaptez exclusiv, cand vroia ea, la 5 minute sau la 5 ore, ca nici colicile nu m-au speriat. Nu ma intelegeti gresit, greu a fost, aveam momente cand ii spuneam tatalui piticaniei sa o ia si sa o arunce de pe balcon ca eu nu o mai suport (evident, nu vorbeam serios si el stia, dar tot se uita urat la mine :D). El o linistea. Nu stiu cum facea, magie. Eram nervoasa de multe ori si poate de asta. Atunci a inceput lunga calatorie in bratele noastre. A durat pana pe la 6/7 luni aproape non-stop si continua si acum, cand ne lasa gangania :). Cred ca de asta sunt colicile, nu legate de imaturitatea sistemului digetiv,  ci legate de o evantuala imaturitate a parintilor. Colicile sunt ca sa invete parintii sa tina copiii in brate. Pentru ca doar asa se linistesc si asa invata si parintii ca trebuie sa isi tina copiii aproape. Asadar, pana pe la 3 luni, Sara a locuit in bratele noastre. Asa manca, dormea, se juca. Vorbesc foarte serios. Zi si noapte, 24/7. Suna horror cred pentru cei care nu-s parinti, dar chiar nu e :)). Mancam pe rand, rar impreuna. Noaptea dormea la ea in patut, asa a vrut din prima zi, doar cand o supara tare stomacelul accepta sa doarma langa pe mine. Pe la 3 luni am luat un leagan. O minune. Minune minune minune! Sara statea in el si cate o ora, si mai si dormea uneori. Asadar, de la 3 la 6 luni a locuit in leagan,  in bratele nostre (la somnul de ora 7 pm doar asa dormea) si in patut (noaptea). La 3 luni am mutat-o la ea in camera. Credeam ca o sa fie un esec, ca o sa vrea inapoi la noi in camera, eram pregatiti amandoi sa o mutam cu tot cu pat. Aiurea! Cu noi dormea (si asa e si acum ) prost. O deranjau fosenetele noastre, plangea cand mai tusea Cata, pe scurt, da, la ea in camera, asta vroia. 3 luni a durat sa ma prind. Si ar mai fi durat mult si bine daca n-as fi avut eu programat sa o mut la 3 luni la ea in camera. Noroc ca totusi era programat (yes, zodia, strikes again). 😀  Bine, camera ei de somn, pentru ca nu sta decat noaptea acolo. In restul zilei, doar cu noi. 🙂

Pana cand a invatat sa stea singura in fund, statea la mine pe genunchi si ne uitam una in ochii celeilalte si vorbeam, cantam, povesteam, eu mai stateam pe net cu o mana, ma mai jucam cu ea, dar nu ne desparteam. Daca nu era la mine in brate era la sotzoo. Dar in brate.

Cand a inceput sa stea singura in fund, intre 6 si 7 luni, a descoperit lumea. Era fascinata de toate obiectele, sa le rontaie, sa le pipaie, sa le priveasca. Avea o cutie in care ii puneam jucarii si ea le analiza una cate una, din nou si din nou, zi dupa zi. Deja nu prea mai vroia in brate, vroia cu jucariile.

La 6 luni am inceput si cu mancarea, greu, dar nu ca la altii, Sara e un copil mancacios. Am mai povestit eu ca as fi vrut sa incerc BLW, dar ea n-a fost de acord, asa ca a mancat pasat. Si lapte completare. Pana la 9 luni. Cand a inceput sa refuze categoric si sistematic laptele dupa masa. Greu si asta, corpul meu era debusolat, ori mai fac lapte ori nu mai fac? A durat cam o luna pana sa priceapa ca Sara mai vrea lapte noaptea dar nu ziua :).

Acum, la 11 luni s-a apucat de mers in 4 labe. Dar nu ca alti copii, cu lovituri, cu pocnituri, cu plansete. Cand a hotarat sa mearga a facut-o perfect. In prima zi a facut 2 pasi. A doua zi mergea prin toata casa, peste praguri, chestii, trestii :)). Nu vrea inca sa mearga in picioare. Face niste pasi uriasi tinuta de maini. Gen man on the moon asa. La mine nu vroia sa mearga la inceput, doar la sotzoo :).  Ne iubeste pe amandoi in feluri diferite si face asadar chestii diferite cu fiecare. De exemplu, pe mine ma dragaleste, ma pupa des, ma ia inbrate si se lipeste de mine. Pe Cata nu prea, dar in schimb daca el pleaca, fuge dupa el prin toata casa si plange daca nu-l mai vede (mersul la baie a devenit o aventura :))), si se bucura mai mult cand vine acasa. True, eu nu prea „vin” acasa :)). In rest, am citit eu pe undeva ca la 1 an musai sa stie sa-si arate nasul (da, sunt convinsa ca e o prostie si ca nu e nicio tragedie daca nu-si arata nasul), dar am tot intrebat-o cateva zile unde e nasul unde e nasul. Acu’ saraca numai cand aude cuvantul nas intr-o propozitie isi duce mana la nas 😀 (spre ex. mama, ai impins elicopterul in nas).  Face pa, si uneori ne si spune Pa! impreuna cu gestul de rigoare, dar tot trebuie sa ne rugam uneori de ea daca nu are chef pana da din manuta, sunt convinsa ca bietul copil o face numai sa scapa de hai parinti nebuni :). Si mai face multe dar nu-mi vin acum, o data ce face ceva devine normal si uit ca de simpatica mi s-a parut prima oara. A, merge in genunchi, nu, nu in picioare, se ridica in genunchi ca noi avem mobila mai joasa, si merge asa pe langa masa, spre masa. Ma gandesc serios sa luam o masa mai inalta poate se ridica si-n picioare :)).

Nu stiu daca s-a inteles ca primul an a fost minunat. Asta cu explicatul e absolut imposibila. Nu sunt genul care sa isi bata prietenii la cap cu facutul de plozi, mai ales ca uram intrebarea pe vremea cand nu eram interesata de aspect. Uneori mai intreb prietenele care mi-au zis ca lucreaza la problema, dar si asta fac rar. Dar pe bune, cum sa le explic celor care nu au copii ce pierd? As fi putut fi perfect fericita pana la sfarsitul vietii fara Sara fara sa imi lipseasca absolut nimic, dar incomparabil de nefericita fata de ce e acum. 🙂 Ati priceput ceva? 😀

SMS la 848 – 2 euro pentru Bibi pana pe 16 decembrie

Standard

16 e ziua Sarei, si ziua in care se termina campania pentru Bibi la 848.

Sper ca de ziua Sarei, Bibi sa primeasca cel mai frumos cadou posibil, o sansa la viata.  Suna cam ciudat, ca din carti asa, nu? Si mie mi se pare ciudat ca scriu despre asa ceva, dar m-am gandit ca macar daca 2/3 dintre voi dau un sms merita.

Nu-l cunosc pe Bibi, nu ii stiu parintii, i-am citit online si m-au impresionat. Nu stiu cine s-ar uita la filmuletul asta si n-ar fi impresionat.

2 euro e cat un pachet de tigari, chiar nu cred ca e un efort enorm. Oamenii astia au nevoie de vreo 400 de mii de lei si au strans intr-un an si ceva abia 150 de mii.  Si evident, cu fiecare zi ce trece, sansele lui scad :(.

Anul asta e tarziu, dar poate la anul vor avea un Craciun in 3 fericit 🙂

 

 

 

Cum m-am stropsit la o bunica-n parc

Standard

Eram cu Sara pe afara, am fost la cumparaturi si cand ne-am intors am zis sa stam putin in parculetul din spatele blocului.
In general, mergem in parcul mare, e cam la 15 minute, mi se pare mai frumos, e si un lac mare, hranim si ratele, ma rog.
Surprinzator, parcul din spatele blocului era destul de populat, era o zi frumoasa, 13/14 grade, cer senin, soare.
Sara n-avea chef in ziua aia sa stea cu caciula-n cap, si-o tot dadea jos, asa ca ii pusesem gluga de la cosmonaut.
Ne dadeam in balansoar (parca asa se numesc chestiile alea) si ascultam ingrozita conversatiile tanticilor de langa mine (certau o fetita de cam 2 ani ca nu vrea sa mearga pe jos si cere in carut pe drumul de la bloc pana in parc si maica-sa era de vina ca o invatase asa, ca ii era lene sa o educe pe fie-sa sa parcurga distante mari pe jos-asta spunea bona, of course; aceeasi. fetita avea si pacatul ca nu renuntase la suzeta, iar bunica de langa mine striga la bona ca asta e o prostie, i-o ia si la revedere, plange o zi, doua, si apoi gata).

Nepotica bunicii despre care va povesteam a venit sa se dea in balansoar cu noi, Sara a fost multumita ca are partener de joaca, ii place foarte mult dracia aia, sta si juma de ora in ea.

Ma rog, prichinduta fiind mai mare s-a carat la un moment dat. Sara s-a apucat in schimb sa studieze suruburile de pe balsoar.

Bunica a inceput sa se bage-n seama cu noi: dar cati ani are, dar merge, dar mananca, dar urla dar dar dar. Incercam sa fac apel la ramasitele de sociabilitate ce zac in mine si sa raspund cu zambetul pe buze tirului de intrabari, interesandu-ma si eu de nepotica din dotare.

Si am ajuns la subiect: Daaaa…. zice bunicuta, nu o trage curentul pe la urechi?

Mna, suficient ma lupt cu usile/feresterele deschise si curentul ce teorizeaza pe toti romanii, ca ii trece curentul lui fie-mea pe la urechi cu gluga de la cosmonaut pe cap la 14 grade chiar nu m-as fi gandit veci (eu eram ingrijorata ca e imbracata prea gros). Zic: Nu cred. Zambesc politicos iar.Incerc sa ma conversez cu fie-mea, doar doar ne-o lasa in pace si s-o ocupa de nepotica care deja ajunsese la mama naiba in celalalt capat al parcului si se paruia cu o alta fetita pe o jucarie.

Ti-ai gasit. Babuta vine spre Sara. Fara niciun avertisment isi infige mainile la urechile lui Fie-mea. Si eu si Sara interzise. Stateam si ne uitam la ea inmarmurite. Sara se intoarce la mine, cu o privire gen: Mami, WTF cauta tanti asta cu mainile la urechile mele? :D. Inca eram hotarata sa pastrez aparentele politicoase. Inainte insa sa apuc sa o smulg pe Sara si sa schimbam directia numai o vad ca ii inspecteaza si mainile. Declara surprinsa: Ia uite, le are calde! Dupa care incepe sa i le indese in manusile de la cosmonaut. Ataaaaaaaaaaaaaaaaaat! Daca nu mi-ar fi luat-o inainte Sara as fi inceput eu, dar asa a urlat ea.

I-am sugerat sa aiba grija de nepotica ea si sa nu mi-o mai verifice pe a mea, ca am eu grija.Mi-a zis ca nu trebuie sa mai fiu asa dura cu copiii. N-am inteles daca eram dura cu fie-mea ca o lasam sa o traga curentul la 14 grade sau fusesem dura cu ea si ea se credea inca copil. Intr-un fel dubios, la 100 de ani.

Cert e ca de atunci se uita urat la mine toate bonele si bunicile din parcul din spatele blocului :). Persona non grata in parc! Cine-ar fi ghicit? 😀

Paste cu creveti

Standard

Reteta de la prietena Lili, care o are de pe o cutie de Barilla. Dar jur ca sunt dementiale (ma rog, daca nu suportati crevetii atunci n-am rezolvat nimic).
Asadar, se pun crevetii (cam 200 gr/persoana) la inabusit in unt sau ulei (cat sa acopere fundul tigaii). Dupa ce s-au rumenit, se adauga 3/4 rosii tocate marunt/sos de rosii, un pahar de vin alb (ma rog, eu am avut ceva rozaliu :))), 6/7 catei de usturoi pisati, sare si piper.
Se lasa pana scade sosul si capata consistenta pe care o vreti cand veti hapai pastele. Care apropos, trebuie sa le puneti la fiert in apa cu un pic de ulei (sa nu se prinda) si apoi date printr-un jet de apa rece. Nu uitati sa le faci al dente, adica mai taricele asa :). Amestecati pastele cu sosul si adaugati parmezan (sotzoo e fitos si vrea de-ala de la mama lui, dar mie imi plac si cu Hochland :D) In imagini:

Pofta mare!