Category Archives: bebe

The woman who lives in a bubble

Standard

Da, domne, auzi, asa mi-a zis. Var’miu that is. Cand ma certam cu el ca vrea sa plece in Antananarivo sa educe salbaticii aia care omoara 90 de hoti si copiii gemeni. I-am zis ca nu poate sa-i salveze pe toti si ca oricum nu-i educa el si ca  e pur si simplu deprimant. Thus, I was the one living in a bubble.

Dar back to me, please be reminded ca sunt egocentrista. Ok, deci as putea admite ca sunt oarecum asa. Adica da, citisem inainte de a naste de programul ala teribil de sculat de enspe ori pe noapte, de colici, de plansete, de aia si de aia si de aia. Well, in adancul sufletului stiam ca n-o sa mi se intample mie. Nici nu voiam sa insist prea mult aspura lor. La ce folos sa ma gandesc la toate chestiile alea deprimante. O gravida trebuie sa aiba happy thoughts. Happy thoughts am avut si dupa, intre 2 si 3 luni, de la oboseala cronica din lipsa de somn. My happy thoughts were: sa arunc plodul pe geam de la etajul 6, sa-l impusc pe ta-su fix in mijlocul fruntii si sa fug in lume :D.

Apoi. iar, am citit despre the terrible twos. Hell, mi-a spus si colega mea Sim, cu o fata imbatranita de griji, ca e greu. Ca urla, se zbate si se da cu fundul de pamant. Eu, gravida in vreo 5 luni si thinking happy thoughts, am intrebat-o,din calmul si zenitatea imparatiei mele de femeie insarcinata cu plod perfect: si daca ii explici, nu intelege? Cica uneori intelege uneori nu. In gandul meu, poate al tau! A mea niciodata, dar niciodata nu va face crizele alea de tavalit pe jos in supermarket sau in parc. Niciodata, say it with me: niciodata! Hm. Pe la 3 luni am inceput sa dau cu nasul de tot felul de articole si carti. Ok, se pare ca toti trec prin treaba asta, dar cica unii mai rau unii mai putin rau. Aha! E clar, a mea va fi din aia la care se manifesa usor, o sa zica nu nu nu, o sa planga putin, dar cand eu o sa ii explic cu calm si intelepciune, insa ferma si de neclintit de ce nu ne intoarcem la masinute a suta oara pe ziua de azi sa ne dam uta uta, ca trebuie sa mai mergem si acasa, ea sa manance si mami sa-si faca harakiri, o sa inteleaga. Da. N-a inteles. Eu sunt aia cu plodul urland in brate care rade calm si zen si o duce spre masina pentru ca nu, n-a priceput nici cand i-am spus frumos si dulce, nici cand am fost ferma si nici cand am incercat sa-i distrag atentia. Ha! Aia nu mai functiona demult, oricum. Pregatiti-va de o serie interminabila de articole pe tema asta, nu scapati asa usor.

Ce incerc eu sa va spun ca bulele mele s-au dus la dracu cu toate my happy thoughts, my good expectations si my good faith. :D

Choose your bubbles carefully, sa nu va para rau cand se sparg, daca cumva, veti avea ghinionul ca tocmai bula voastra sa fie aia la 1 milion care se sparge :).

 

No comment

Standard

Guest post, I cannot comment:

“Azi puiutul meu implineste 1 an.
Povestea noastra a inceput intr-o zi de miercuri. Erau 2 liniute pe testul de sarcina. Eram tineri, sanatosi, iar eu as zice ca m-am nascut sa fiu gravida, mi-a placut foarte tare perioada aceea. A fost si o sarcina usoara, fara probleme. De aceea probabil am ales sa nu mergem la foarte multe ecografii, sa lasam totul sa decurga natural. Pana la urma si cei dinaintea noastra daduseara nastere unor prunci fara atatea interventii medicale. Consideram ca sarcina e ceva normal si nu trebuie sa o tratam ca pe o boala.
Cred ca de Pasti am inceput sa fiu cu adevarat preocupata de felul in care voi naste. Si am inceput sa caut, sa citesc, sa studiez tot ce mi-a picat in mana, mai ales pe internet pentru ca era mai multa informatie si mai recenta. Am citit cat rau ii face copilului interventia medicilor in timpul travaliului, perfuziile cu oxitocina si calciu care grabesc nasterea doar ca sa scape medicii mai devreme si sa plece acasa, cum se face epiziotomia si daca e nevoie si daca nu si altele. Am ajuns sa consider nasterea prin cezariana un fel de crima. Singura solutie pentru mine era nasterea naturala. Fiind intr-un orasel mic am fost nevoita sa merg la 80 de km departare pentru a face cursuri prenatale, dar am facut-o cu placere pentru ca stiam ca o fac pentru puiul meu. Acolo am fost incurajate sa nastem cum simtim, sa avem totul sub control in timpul travaliului si al expulziei. Atunci mi-a incoltit in minte ideea ca as putea sa nasc acasa, mai ales in urma povestilor prietenelor mele care au nascut, povesti in care erau urcate pe masa de nastere, obligate sa stea cu orele in pozitia aia chinuitoare, apoi medicii sau asistentele se urcau pe ele si impingeau copilul afara.Imi era frica, nasterea asta nu are nimic de-a face cu o nastere asa cum citisem eu pe internet ca poate fi, nu vedeam nimic natural in nasterea in spitale. Am inceput sa descopar pe interent cazurile mamelor care nascusera acasa. Totul era atat de natural, se intampla in confortul propriei case, cu sotul alaturi, calm, linistit, fara alte ganduri. Nu era usor, erau travalii grele, dar totul se suporta mai bine in doi. Asa ca brusc, mi-a fost clar ca asta urma sa facem. Parca m-am linistit dintr-o data. Inca aveam emotii, dar stiam ca asta e lucrul potrivit, stiam ca o sa pot face fata, ca va fi greu, dar si frumos. Am incercat sa ajungem la o doula, dar oraselul nostru e mic, nu era niciuna. In alt oras mare n-am mai ajuns pana la nastere si asa a fost sa fie. Eram siguri ca ne descurcam, cum au facut-o si altii inaintea noastra.
Am fost la ultima ecografie la inceputul lunii septembrie, Smaranda mea era perfecta, isi stalcise nasul de burtica mea. Avea atunci 2500 g si era in pozitie potrivita pentru nastere, cu caputul in jos. Doctorul ma astepta sa nasc, nu-i spusesem despre optiunea noastra. Nici parintii nostri nu stiau. Lor nu le-am spus ca sa nu incerce sa ne convinga sa renuntam la idee. Florin, sotul meu drag, era singurul care ma intelegea si avea incredere ca totul va fi bine.
Calvarul a inceput intr-o noapte de luni spre marti. La ora 3 m-au trezit din somn niste dureri de burta. Nu le-am simtit ca si contractii si initial nu le-am dat importanta, am crezut ca am mancat ceva ce mi-a dat crampe. Ulterior, cand am vazut ca sunt regulate am stiut ca Smaranda se pregateste sa iasa. Am stat asa, cu contractii la 10, apoi la 5 minute, iar pana dimineata la 11 eram dilatata de 2 cm. Invatasem sa verific dilatatia si ma ajuta si Florin. De fapt el a fost sprijinul meu de la inceput pana la sfarsit. Atunci am hotarat sa fac o baie calda si o clisma ca sa se intensifice contractiile pentru ca desi erau la 5 minute, erau foarte scurte. Durau maxim 20 de secunde. Smaranda se misca tare in burtica, dar mi se parea normal, astepta sa iasa. La 2 dupa-amiaza am mai facut un dus si atunci mi s-au rupt si membranele. M-am bucurat crezand ca nu mai este mult. Durerile erau deja foarte mari si contrctiile veneau din 2 in 2 minute. Ascultam periodic cu stetoscopul fetal pe care ni l-am cumparat special pentru asta bataile inimioarei. Erau puternice, totul parea perfect. La 8 seara aveam dilatatie de 7 si simteam puiutul cum incepe sa cobore. Atunci sotul a mai ascultat inca o data cu stetoscopul si ceva nu i s-a parut in ordine. Frecventa scazuse de la 160 de batai pe minut la 60. Am asteptat sa treaca contractia pentru ca citisem ca pe contractie e posibil sa scada frecventa si a ascultat din nou. De data asta bataile erau si mai slabe. Florin a hotarat in momentul acela, nici nu mi retin daca mi-a spus si mie sau nu, sa cheme salvarea. Era atat de disperat si striga la telefon sa-i trimita mai repede ca moare copilul. Atat imi amintesc, pe sotul meu strigand ca moare copilul.
Mi s-a parut o vesnicie pana cand au ajuns. Nici nu mai reuseam sa ma concentrez pe contractii, nici sa simt daca trebuie sa imping sau nu. Plangeam amandoi jos pe podea si urlam “Ce am facut?!!”. De fapt nici nu stiu daca chiar urlam cu voce tare sau era doar in capul meu, stiu ca eram amandoi foarte speriati. Nu reuseam sa ne adunam nicicum. Cand a ajuns salvarea m-a ascultat si medicul cu stetoscopul. Era stresat si incruntat, nici nu se uita la mine, s-au grabit cat au putut de tare sa ajunga cu mine la spital. Aici, dupa ce au vazut ce se intampla imi spuneau incontinuu sa nu imping. M-au bagat in sala de operatie. Dupa ce au scos-o din burtica mi-am tinut respiratia sa o aud plangand. N-am auzit nici un planset. Au dus-o in incaperea alaturata. Am aflat dupa ca au resuscitat-o aproape o ora. Din pacate fara nadejde. Anestezistul care statea la capul meu era singurul care ma incuraja ca totul va fi bine. Probabil ca sa nu intru in soc sau ceva. Apoi mi-a dat o injectie cu ceva substanta care m-a adormit.
Cand m-am trezit, imi era greata, capul mea durea, si Florin era langa mine, plangea. Imi tot spunea cat e de frumoasa Smaranda si eu il tot intrebam daca e bine.
Nu era bine. Smaranda se intorsese in zielele dintre ecografie si nastere si isi avea dubla circulara de cordon. In timpul travaliului meu lung, ingerasul meu iubit intrase in suferinta fetala si interventia medicilor fusese tardiva. Daca as fi mers la spital si nu as fi crezut ca pot naste acasa, ca asa e natural, ca bunicile noastre, poate ca iubirea mea ar fi trait azi. As fi nascut prin cezariana si ea ar fi fost bine.
Nu am avut curajul sa le spun medicilor din maternitate ca am vrut sa nasc acasa. Mi-a fost frica si i-am lasat sa creada ca lucrurile s-au precipitat in mod natural si nu am mai ajuns la spital la timp. Nu am curajul inca nici acum sa spun asta cuiva in fata. E secretul meu si al lui Florin. Dar nici macar intre noi doi lucrurile nu mai sunt la fel. De atunci nu mai am curajul nici macar sa ma uit in ochii lui fara sa plang. Am avut o fetita perfecta si acum nu mai e. Nu exista zi, ora, secunda din viata mea in care nu ma gandesc la ea. Azi ar fi avut un an.
Nu stiu daca vom mai face copii vreodata, nu stiu daca eu si Florin vom mai fi doi vreodata, nu stiu daca eu voi mai fi eu vreodata. Nu stiu.”

Protocol de colaborare: prieteni vs. plod

Standard

Prietenii au fost inainte plodului, asta e clar. Deci cumva, they got dibs on you. Dar plodul e plod, adica el e pe primul loc, no matter what. De fapt, esti blocat si cu unii si cu altii pe cap si cumva trebuie sa-i impaci.

Well, oricat as incerca eu sa o conving pe Sara sa zambeasca frumos la tanti Andreea (honey, te-am ales pe tine ca stii ca ai lipici la boraci) ca e prietena lui mami, that’s not gonna happen. O sa urle cat 30 de pisici turbate (credeti-ma, nu exagerez, stau la etajul 6 si o aud de aici cand urla la locul de joaca) daca n-o lasi sa-si scoata una cate una hainele din sifonier, crezand ca imi faci un serviciu (yes, that happened).

Asa ca raman ei, prietenii, ce trebuie acomodati.

Si ei fac eforturi saracii. Doamne, ce draguti sunt. Cum intra in casa vorbesc cu ea, isi pitigaie vocea, stalcesc cuvinte, arunca isteric mingea in sus si in jos, ce mai, ti se umple inima de bucurie cand ii vezi.

Dar really, nu e cazul. Adica sa ne intelegem, voi sunteti prietenii mei, nu ai Sarei, nu ma astept sa fiti BFFs cu ea. Hell, chiar mi s-ar parea dubios. Nici macar nu trebuie sa va placa, nu trebuie sa imi spuneti ca e desteapta si frumoasa, ca stiti ca eu cred deja ca e cel mai minunat copil din Univers si nimic n-o sa-mi schimbe parerea. :D Acum sincer, nici eu nu ma omor dupa copiii altor prieteni. Adica cu ei am ce am, plozii sunt acceptati by default, in calitate de plozi de prieten. Uneori, extrem de rar, se intampla sa imi placa pe bune un copil (de fapt, e reciproc, Rebe a lui Alex adormea cand era mica cand ii povesteam ceva, chiar daca era necajita, si ultima oara a plans jumatate de ora cand am plecat; ba chiar a vrut sa-mi dea un muc de-al ei; daca asta nu e dragoste, nu stiu ce e). Dar asta nu inseamna ca o sa-l sun sa iesim in oras sau ca trec mai tarziu pe la el sa ne uitam la Duck TV. Nu, serios, stop it. Sunteti draguti, dar chiar nu e nevoie. E suficient daca o salutati si daca ii raspuneti cand va intreaba ceva. Nu trebuie sa play ball, sa faceti puzzle, sa cititi carti sau sa asezati cuburi, e ok. Ea oricum e 100% sigura ca orice adult in viata si cu atat mai mult aia de ii calca pragul traiesc cu unicul scop sa se joace cu ea, asa ca daca o si incurajati, practic veti petrece o frumoasa dupa-amiaza in 2 cu Sara in loc de mami si tati ai Sarei. Evident, daca cumva, in mod natural sunteti topiti dupa copii si exclamati Awwwww la orice aer venit dinspre ei, na, feel free, nu vreau sa ma pun in calea fericirii voastre. Atata doar, ca va rog sa nu va simtiti datori sa distrati maimutica asta mica, that’s my job :).

Voi cum faceti cu prietenii? Toti prietenii din lume sunt asa draguti sau doar ai nostri? :-P

 

Invidia

Standard

De fel, n-as zice ca sunt o persoana invidioasa. I really really don’t care de colegul cu masina de cateva sute de mii de euro sau de colega care da lunar pe manichiura 1ooo de coco.

De-a lungul vietii, am invidiat-o sincer doar pe colega mea Alina B., din generala, care era mai buna decat mine la matematica. Sigur, s-ar putea sa fi avut legatura cu faptul ca ea cand se ducea acasa facea probleme iau eu ieseam la joaca, dar astea sunt detalii. Mi-ar fi placut sa fiu eu cea mai buna la mate. Inca nu  o privesc cu ochi buni, desi n-am mai vazut-o de minim 15 ani si azi chiar nu mai imi doresc sa excelez la trigonometrie.

Ei bine, cand am nascut, sentimentul ala de DIE BITCH NOW a revenit. Fata de mamele de plozi mai mari. Erai pe lista neagra daca aveai plod ce statea in fund, Dooooaaamneee, ce mi-as mai fi dorit sa am copil de 6 luni si nu un nou-nascut care urla toata ziua si toata noaptea. Aia de 6 luni sigur dormeau toata noaptea. Sau si daca nu dormeau, se trezeau mai rar. Si daca se trezeau des, tot trecusera de colici. Deci tot le uram pe mamele lor. Nu va mai spun cu cata invidie si jind priveam copiii de 1 an, 2, care deja mergeau singuri, mi se parea cevaaaa ca o minune sa iti mearga copilul. Si radeau, si unii mai si vorbeau, parca as fi avut  o Dacie din 1978 si ma uitam la un BMW Seria 7 din 2o12.

Ei bine, acum Sara mea  are aproape 2 ani, alearga si a inceput sa vorbeasca. I am there. Si sa va spun cum e:

….

E BINE!!!!!!!!

e exact atat de bine pe cat imi speram. Nu, mint, e mult mai bine. Mie nu mi-au placut nicidata copiii, si v-am mai zis, inca nu ma omor dupa ei, dar cred ca n-am vazut niciodata un copil la varsta Sarei, ca sigur imi schimbam parerea.  I  am aware ca urmeaza the terrible two’s, de fapt deja isi arata coltii, dar e atat de bine! E atat de dulce si haioasa si cuminte si desteapta si non-urlatoare, de imi vine sa o mananc. 9o% din timp ma uit extaziata la ea, cu un zambet tamp pe fata, si fac cu sotzoo prin rotatie la Aaaaawwww-uri. Dap, daca vedeti o mamica in parc care nu isi poate sterge ranjetul de pe fata, that’s me. Serios.  Chiar daca viata mea nu e perfecta, ba chiar pe alocuri e cel mai urat cosmar, sunt fericita. Viermele asta ma face tare fericita. U may hate me now.

Reminder-Baby expo

Standard

Azi incepe Baby Expo.

Ma duc cu Sara pentru:

-Lilutesa

-Papuceii Tikki cu bufnita (care se numesc Sleepy Boo!!!!!!! ATAAAAAAAAAT!)

-Muschiuletul vanatoresc Alpin.

Daca mai gasesc ceva va spun. :D

LE. N-am mai gasit altceva. Vedeti ca Lilutesa e fix in fund de tot, cum ajungi faci stanga sau drepata, mergi pana la capat si acolo pe culoarul ala ce le uneste. Dar se pare ca a avut succes colectia, nu mai ramsese mare lucru :D. Ah, si Tikki shoes stiau de Sleepy00 blog, how cool is that? Sunt inca umflata in pene.

 

A 21-a luna cu bebe

Standard

Cum va mai spuneam (si va promiteam ca va povestesc), toata luna august am fost la tara. Viermele din dotare a fost pur si simplu extaziat. La 2 zile de cand am ajuns a inceput sa turuie cuvinte noi pe banda rulanta si nu s-a oprit pana n-a inceput sa formeze propozitii, in ultimele saptamani.

A vazut tot felul de animale pe care pana acum le observase doar in carti sau in magnetii aia de frigider cu care ma teroriza de 15 ori pe zi sa ii spun fiecare ce e si ce face: calul (cau), puiul (puiu), cocosu (cou), porcul (groh groh, p0cu), pasarile, fluturasii si….sarpele. :D Da, in timp ce mergeam la rau, intr-o zi, ne-a taiat calea un serpoi de apa de cam 1 m. Eu m-am oprit, tacand malc si am strans-o bine de mana sa nu-mi scape, iar ea s-a cutremurat vazand aratarea. Nu sunt genul speriat de bombe sau de serpi, dar zau ca nu e un sentiment placut sa te intalnesti cu unul.

In plus, seara a vazut luna (una) si stelele (ele), le arata cu mana pe cer (ce) :). Si credeti-ma, stelele arata altfel decat in Bucuresti, mi-a cazut falca la propriu cand le-am vazut. Mii, ca in cerul ala din filme :).

Oare are sens sa va povestesc de catei? Mamaia mea (Maia pentru Sara), are 2 caini: Ciobanu si Florea (primul e cel mai iubacios si in acc. timp putitiv caine din istoria omenirii, iar celalalt e batran si refuza sa te lase sa il atingi). In plus, un catelus de cateva luni, Bobbi, se tine dupa ea. Rectific. Toti 3 se tin dupa ea, Bobbi e doar bonus. Nu stiu mamaile voastre cum sunt, dar a mea se vantura vesnic din “deala” in “vale” si cateii o insotesc intotdeauna. Ei bine, cand mergem noi pe la tara, cateii ei dau des pe la noi, nu de altceva, dar e mancare :D. Asta mic, Bobbi, n-a mai vrut sa mai plece, fosta proprietara cred ca s-a suparat putin. A devenit cel mai bun prieten al Sarei, nu pot sa va spun toate felurile in care s-au jucat: au facut gropi in curte, s-au alergat unul pe altul, la rau Bobbi inoata sa o amuze pe Sara, ea ii baga mainile in bot, el o limpaie din cap pana in picioare, ea il mangaie, cand sunt in dispozitie de joaca il trage de labute, de urechi, de coada (nu rau, si retineti, doar cand sunt la program de joaca, altfel in mangaie), Bobbi doarme in cutia ei de nisip, ceea ce n-o impiedica pe Sara sa se joace langa el cu lopatica, in tunelul ala pe care Sara il ignora anul trecut (iar anul asta a devenit jucaria preferata), isi impart mancarea frateste (ca sa ii faca pe plac, bietul catel a mancat si struguri si alune de padure),practic sunt nedespartiti.  In plus fata de astia 3 caini, unchiul si matusa mea (well, technically si var-miu, ca ambii sunt caini luati de el pentru foste prietene) mai au 2 caini: Bubu (aka varul Bubu) si Charlie (aka nepotul Charlie). Initial, in primul w/e, a trebuit sa ma duc la semnal :D sa o conving pe matusa-mea sa vina cu cateii la tara (venise doar unchiul meu). Ii era frica ca: a) latra si Sara se sperie b) alearga si darama copilul, c) Bubu se repede la ea sa o muste si d) Charlie uraste copii (dicere de la var’miu). Bun, am inistat ca plodul e calit intr-ale cainilor din Bucuresti si sa vina. Lucrurile s-au petrecut asa: a) cainii au latrat, ba chiar s-au incaierat la cativa m de Sara, care nici macar n-a clipit b) cainii au alergat pe langa ea, si Sara a alergat cu ei, nu au daramat-o  niciodata, c)  Bubu n-a muscat-o si d) Charlie s-a dovedit a fi marea flebete a vietii ei, cainele ei preferat. Inca ma intreaba: une-i Ciali?, une-i Ciali?, iar apoi isi raspunde singura, intristata: Nu e Ciali. Cand il vedea, excalama extaziata: Ciaaaaaaaaaaliiiiiiiiiii! In plus, a invatat tonul cu care vorbim noi cu ei atunci cand ii mangaiem, atunci cand ii certam, si daca, de exemplu, Bobbi vrea sa ii fure gentuta roz cu sclipici (primita de la mamaia) cu care merge tantosa prin iarba, ii spune cu un ton categoric: Nu, Bobbi, nu, nu, nu! J) E comica, serios!

In toate plimbarile noastre (zilnic ma scotea copilul pe “strasse”), Bobbie era nedezlipit de ea (mica stapana imi venea sa ii zic, dupa o carte, musai sa i-o citesc si ei cand mai creste-“Dupa ploaie vreme buna”, e cartea bunicii din copilarie si e legata cu ata, va dati seama, are minim 80 de ani :D). De fapt, nu numai a lui, a tuturor cateilor, treceau nepasatori pe langa mine cand intrau in curte si fugeau la ea sa se gudure. :) Numai la tata mai fac asa. Oare o sari o generatie?

Asa, deci satul asta e un sat mic, cred ca nu depaseste 20/30 de case, nu le-am numarat. S-a plimbat din susul in josul si de-a lungul si de-a latul lui, am mers de jde milioane de ori la apa sa aruncam pietre in ea (rectific, pietroaie, alea mici erau no fun), am mers spre padure, aproape un km si in partea cealallta, spre cel mai apropiat oras, tot cam asa. M-a tarat prin toate balariile, m-a pus sa-i culeg corcoduse din pomul ala de langa apa, la dus mergea pe jos, la intors, obosita, in brate. Cand nu uitam slingul acasa eram cea mai fericita, dar evident,  asta nu se intampla des :)).  Oricum, incercati sa va imaginati plimbarea cu un catel si un copil. Cei care au caini mai stiu, ne mai oprim pentru un pipi, sa mirosim un gard, un pietroi, clantanim un lemn, ne conversam cu un caine. Copilul se opreste in mijlocul drumului sa arunce pietre, admira florile, incearca sa escaladeze garduri, gaseste o groapa cu nisip, sau o balta, faci 5 m in juma de ora cu amandoi, ca se si antreneaza unul pe celalat. Dar, eu una nu ma grabeam nicaieri si nici o tinta nu aveam asa ca ea era sefa, i-am lasat sa isi faca de cap, destul o voi tari dupa mine prin Bucuresti prin soselele alea.

In plus, am fost la “galdau”, adica o balta formata pe cursul raului, unde poti inota (la voi cum ii zice?), si a intrat si ea cu mine, ma tragea imbracata in apa :)), s-a plimbat prin padure cu noi, oare sa va mai zic cat a mers prin iarba? (si nu, nu s-au lipit de ea capusele isterice).

Matusa mea cea mare a adus pisicul ei cat au stat aici, si Sara a fost terminata dupa el. Pis-pis in sus, pis-pis in jos. Il alerga prin toata florile sa-l mangaie, cand se juca cu Bobbi alerga dupa amandoi, ala se juca cu ea si e hartanita toata pe picioare si pe maini de la gherutele lui, fara sa zica nici pas, evident.  Cand nu mai vroia sa vina acasa din plimbarile zilnice, ii spuneam ca mergem sa il vedem pe pis-pis si numai asa accepta sa ne intoarcem.

I-a placut foarte mult curtea, a mirostit florile, le- a udat de nu s-au mai vazut, cred ca inundate ar fi un cuvant mai potrivit. Cand nu I se parea suficient cu stropitoarea, trecea la galetusa sau furtun. In mijlocul zilei, desigur, cum le place lor cel mai mult. Le curata de florile uscate si muta pamantul de colo colo. Adica pe asfalt. :D Am stat afara non stop, doar cat dormea era in camera, in rest, nici in cele 2 zile cand a plouat nu a vrut in casa, i-am pus pelerina si tot afara am stat. Asa ca acum am un copil negru. Tot ce nu s-a bronzat la mare, s-a bronzat aici, cu tot cu cremele de plaja ale lui peste prajit.

Curtea s-a transformat intr-un parc de distractii, am cumparat jucarii pentru acolo tot anul: leagan era déjà, balansoar, trambulina, tobogan, casuta, tunel, piscina, bile. E adevarat ca s-a jucat si cu astea zilnic, dar cred ca ne-am fi descurcat si fara, la ce fericita era acolo. In primele zile se punea pe burtica si imbratisa pamantul :). In plus, atatea sunete galgaite de fericire pe zi n-am auzit in toata viata ei. Si cred ca si a mea :).

A mancat cam tot ce aveam prin curte. Gradina minuscula din fundul curtii (ceva gen 2/4m) a produs rosii, ardei si morcovi pentru meniul zilnic al Sarei, cel de pranz. Sara mergea cu mine si isi alegea rosiile de pe vrej (oare vrej ii zice?). Dupa care isi infigea coltii in ele. I know, nespalate, bad mom. Ca sa fiu sincera si-a infipt coltii si in merele cazute pe jos, a papat mure direct din padure, alune de padure cot la cot cu mine (si eu le ador, chiar mananc multe), si nuci din nucul cazut la inceputul lui iulie pe masina lui var’miu :D. Mai bio de atat nu se poate. Oamenii acolo sunt atat de saraci incat nu au bani de ingrasaminte, asa ca toate sunt chiar bio :).

Mi se pare mult mai usor traiul cu un astfel de copil vorbareti si descurcaret, infinit mai usor decat anterior. Cand vrea sa faca nani si nu poate imi cere ce vrea: biscuite, apa, sa o mangai pe cap, sa stau langa ea, sa plec. Cand a terminat de mancat (as in mananca singura. 100% intreaga masa-btw, voi ce faceti in timpul asta? Eu inca am tendinta sa stau langa ea pana termina :D), spune categoric GATA si imi da castronul in brate. Pai cate chinuri am avut eu cu adormitul pana acum iar cu mancatul niciodata n-am stiut cand e cu adevarat satula.

Ah, sa nu uit, e teroare cu ordinea. Adica daca ne jucam cu trotineta, musai dupa ce am terminat sa o ducem inapoi de unde am luat-o, pantofii trebuie sa stea la locul lor, iar daca Doamne fereste pica o bavetica in timp ce mancam nu putem continua masa pana nu o punem la loc. Ok, stiu de la cine mosteneste treaba asta, dar rili, nu-i cam devreme?

Si mie mi-a priit, n-am avut chef de citit (nici Muzeul Inocentei nu e cea mai buna carte pe care am citit-o in viata mea), desi am avut muuuulte ajutoare si am tras chiulul cat am putut, spre deosebire de Bucuresti unde o las sa se joace singura, aici trebuia sa fie supravegheata non-stop, curtea si casa fiind pline de chestii periculoase pentru un plod explorator. Am facut baie in rau (unghiile mele verzi au avut mare succes la pestii locali), ne-am tolanit pe iarba, m-am jucat joculetul meu de impuscat zombie pe calculator, spre sfarsit am scris si pentru blog cateva articole (chiar si asta :D), am facut o lista pentru bona, o vreti?, m-am dat masterchef cand am avut chef si am facut ravagii cu lasagna si costitele mele. V-am mai spus, ma prinde traiul asta de lenes, am constatat ca pe cat urasc sa stau cat sunt la buro, pe atat urasc sa muncesc cat sunt in vacanta.

Chestii noi pe care le spune (ce mi-am adus aminte ):

- cui (cuib)

-inge (minge)

-cau (calul)

-atea (cartea)

-itim (citim)

-puiu (puiul)

-are(mare), si stie si ce inseamna, il spunea cand alegea pietrele mari sa le arunce in rau, alea mici nu erau bune :D

-mo mo (mor mor)

-be (bec)

-besi :D (beci)

-gata

-un, d0i, tei, patu, cici, ot, ece (si le recun0aste, nu le spune asa ca papagalul :D).Recun0aste si literele a, b, i, y si k. Astea i-au placut ei, what can I d0?

-cio cio (cioc cioc)

-coa (koala)

-asu (iepurasul)

-pop (omida, are o carticica in care omida sare POC din ou, si cum vede omida zice POP! :D)

-ese (asa)

-ezi (vezi)

-uite

-una (Luna) si ele (stele)

-opa, opasa (hopa, hopasa)

-tighi (tigrul)

-ai, aidi (hai, haide)

-ele (stele)

-ce (n0r0cel si cer :D)

-usa (usa)

-ou (ou)

-oua (ploua)

-goh goh (groh groh)

-ma (mar-catre mar si rosie :D)

-us (sus)

-os (jos)

-ici (aici)

-olo (acolo)

-ata

-Maia (Mamaia)

-Nume proprii: Ara (Sara), Ciali (Charlie), Cici (Cichi), Chiti (Cristiana), Aeș (Alex), Bubu, Babi (Bobbi), Ili, Ulu, Ali, Cagu. La ultimele do not ask, sunt porecle create pentru mine cand eram mica, pentru ca le spuneam tuturor Caca :D. Da, am vorbit mult mai tarziu decat fie-mea.

-Cand vede girafa face trop trop din gurita (zgomotul ala de la mersul calului, dar a primit o carte cu sunete in care la girafa e tropaitul asta, asa ca ea l-a adoptat :D)

Observati va rog ca nu spune R-ul. :D E adevarat ca e mica, dart ta-su e rarait. Eu nu m-as supara sa il mosteneasca. :D

Cred ca pe drumul spre 1 an si 9 luni neam apropiat cu pasi vertiginosi de era lui NU. Vrei biscuit? Nu! Dar il ia si il papa. Vrei sa mergem acolo? NU! Dar merge acolo samd. Eh, cumva om supravietui.

Cam astea au fost lunile august si juma de septembrie. Tema pentru acasa: gasiti toate intrebarile din textul asta km si raspundeti cu da sau nu :))

 

Lauza sau Bortoasa?

Standard

Ab initio, ca sa zic asa, mentionez ca fac parte (again) din categoria enervanta care a avut o sarcina extrem de usoara. Nici n-am tratat-o ca pe o boala, am facut 5 eco toata sarcina, dintre care prima a fost de confirmare, 3 morfologii si inca una pentru dublu test. Nu mi-a fost (foarte) rau, iar cu doar cateva zile inainte sa nasc faceam smotru in apartament.

Singurul inconvenient mi s-a parut burta aia mare ca ma impedica sa ma incalt. Asa am dobandit un nou respect pentru barbatii grasuti. Au o viata grea. In schimb, pe mine, cand am fost insarcinata, toata lumea ma trata de parca eram Regina Angliei. Mai vreau sa mananc? Sa ma intind? Sa imi ridic picioarele? Stau comod? Sunt obosita? Sa nu ma enervez! Dar ei? Barbatii cu burta? Abia daca scapa de injuraturi in autobuz ca ocupa mult loc si impung cu buricul cocoana din fata, ce sa mai vorbesc  de scaun tras sa se incalte?

Revenind, eram o persoana perfect capabila, doar cu un pepene atasat in fata. In rest, functionam la capacitate maxima.

In schimb, dupa nastere, m-am simtit (asa cum v-am mai spus) cea mai proasta si handicapata din toata viata mea. In primul rand ca de la rahatul ala de baby blues plangeam ca o tuta din orice, Sara era micul monstru care schimbase orice era familiar si bine in viata mea si imi venea sa o arunc pe geam, sotzoo era vesnic pe picior gresit si, desigur, inamicul public numarul unu, alaturi de mama si orice alta persoana se mai afla in zona la momentul respectiv. Sa nu mai vorbesc de lipsa acuta de somn, as fi platit mii de euro pentru o noapte intreaga de somn, fara sa clipesc. Citeam povestile altor mame, cu copii de peste un an, care spuneau ca inca nu dorm, si imi spuneam rugaciunile in fiecare seara ca eu sa nu patesc asa ceva. Evident, Sara are aproape 2 ani si inca are nopti in care se mai trezeste :).

Dupa nastere, fata de tratamentul princiar de care beneficiasem pana cu cateva zile in urma, eram tratata doar ca o sursa de hrana si alinare, orice atribut de fiinta umana fiind-mi negat cu vehementa.  Ce masaj? Ce fructe aduse la pat? Ce fuga la 12 noaptea dupa prajiturica de la cofetaria din colt? Aiurea! Eram mobiliati 24/7 pentru  cascada urlatoare si nu mai aveam timp de altceva, nici sa vorbim unul cu altul in afara de ragete disperate (de ce plange? Schimb-o tu! Adu-mi-o sa o alaptez! FA-I CEVA SA TACA!). Desigur, exista mamici si copii care nu au trecut prin experienta asta, care atunci cand si-au vazut plodul au trait un moment extatic si plutesc ever since. In primul rand,  cred ca 80% dintre cele care spun asa mint de ingheata apele, din conformism, iar restul de 20% sunt niste creaturi absolut enervante pe care le urasc.

Asadar, va rog, va rog, nu mai tratati muierile gravide de parca ar fi Maica Precista, nu sunt bolnave, nu sunt pe moarte, le creste un extraterestu in burta si atat. Sunt 100% apte:  merg la buro, rezolva ecuatii de gradul 2 fara sa clipeasca, fac vanzatoarea de la supermarket sa planga in mai putin de 60 de secunde daca le calca pe coada, prezideaza consilii de administratie, fac turul lumii etc. In schimb, imediat dupa nastere, creatura aia neajutorata, incapabila sa gandeasca si sa actioneze, debusolata, picata din cer, are nevoie de tot sprijinul, calmul, de toata afectiunea si rabdarea voastra. Vorbesc, desigur, de mama, nu de copil, el stie care e treaba si ce trebuie sa faca. :D

PS. Iaca si un interviu cu Speranta Farca care explica de ce ma simteam eu proasta si handicapata si de ce sunt sanse mari sa va simtiti/sa va fi simtit si voi la fel :).

Hai sa

Standard

Daca esti o mamica de plod peste un an, sau poate chiar si sub, daca ai noroc, sigur ai prin preajma cel putin o persoana “Hai sa”.

Persoanele ” hai sa” sunt cele care, atunci cand iti vad plodul angajat intr-o activitate ce il atrage, vin cu o alta idée. Spre exemplu: plodul sta pe scaun si rontaie floricele de porumb, multumit. Este exact momentul oportun sa vina la el si sa ii spuna “Gigeeeeeeeeeeeeeeel, hai sa udam florile!”. Evident ca Gigel NU are chef sa ude florile, asa ca daca persoana respectiva ii va intinde mana sa mearga la flori, se va pune pe urlat. Si bine va face.

In opinia mea, plozii ar trebui sa fie lasati sa faca ce vor. Cand au chef de udat flori, sa ude flori, sa arunce pietre in apa, sa se catere pe scaun, sa scurme in nisip, sa alerge catelul, sa plimbe camionul, oricare din activitatile astea, sau altele,  la orice ora ii trazneste.

Evident ca daca se duce chitit sa rontaie tencuiala de pe casa sau sapa concentrate in rahatul cainelui e cazul sa iti exerciti atributiile esentiale de mama si persoana  responsabila, dar in rest? Nu pot pricepe de ce nu as lasa copilul sa aleaga ce sa faca in ziua X. Nu pot. Care ar fi inconvenientul? Si mai ales, ce fel de persoana vor sa creasca mamele astea? Una care asculta ordinele altuia si are nevoie de instructiuni si sa traga apa? No, thank you. Eu sper ca Sara sa fie un adult independent, cu initiativa, care ia singura decizii si nu se cacaie o suta de ani daca sa cumpere branza de oaie sau branza de vaca si pana la urma ii da un telefon sotului sa ii spuna ce sa faca.

Sigur ca or exista si copii carora le place sa le propui alternative, care asa sunt construiti, ceea ce e minunat,  si n-am de gand sa casun  pe ei sa ia initiative la 2 ani sa se joace singuri cu masinuta.

Nu stiu cum sa scap de persoanele astea, ce sa le spun cand li se pune pata pe Sara? Care e formularea politicoasa pentru “Cucoana, vezi-ti matale de alte tale si lasa-mi fata-n place ca stie ea ce are chef sa faca”. Sau cum sa se joace (pentru ca am intalnit si persoane care ii spun Sarei CUM sa se joace-“Nu, nu asa se face, hai sa iti arat eu cum sa te joci cu chestia aia”- de parca joaca  ar fi o reteta si pica examenul daca se roteste de la stanga la dreapta in loc de la dreapta la stanga). Sincer, e mult mai usor si pentru mine asa, sa am grija de un copil care imi spune tot timpul ce vrea sa faca si nu stau sa imi storc eu creierii cum sa distrez maimuta. Oricum, sunt zeci de momente cand vrea sa se joace cu mine. EA adica vrea sa se joace cu mine si ma cheama, nu ma duc eu in loc sa stau linistita cu o cafea in fata sa jumulesc puiul de gaina cu ea. Se descurca si singura. Toti, da, si ai vostri. Doar sa ii lasati.

Voi cum sunteti? Stiti persoane “Hai sa” sau sunteti chiar voi una? :D

Nani

Standard

Somnul Sarei, desigur. Al meu a plecat pe undeva acum 2 ani si nu da semne de revenire.

Dar la ea, somnul n-a fost niciodata o prioritate, chestie care ma enerveaza de mor, e calcaiul lui Ahile pentru mine. Si sotzoo are o chestie care il scoate din minti la ea, si cred ca orice persoana care ar sta cu ea si-ar gasi cel putin un punct sensibil. Mai multe, ca na, noi suntem parintii, avem grad de toleranta mare.

Ei bine, la mine e somnul.

N-a fost prietena cu el de cand s-a nascut si nici acum nu e. Sigur, cand nu o chinuie dintii, doarme toata noaptea, ceea ce e ideal si sunt foarte foarte FOARTE recunoscatoare pentru asta. Cand o chinuie dintii, stiu, ca se trezeste urland saraca, si  daca merg la ea si o linistesc, ii spun ca o inteleg, o mangai, adoarme la loc.

Doar ca, uneori, se mai trezeste pe la 6 sa bea lapte. Dupa care nu mai adoarme la loc decat dupa minim minimorum o ora. Uneori nici atunci. Sigur, imi vor spune sute de catralioane de cititori care isi imagineaza ca imi cunosc mai bine copilul decat mine, nu ii e somn. Ii e, trust me. Casca de i se rup falcile si dupa ce adoarme doarme dusa inca cateva ore bune.

Sau dupa-amiaza, cand din cine stie ce motiv (fie e prea devreme, fie e prea tarziu, constelatiile nu s-au aliniat) ea nu vrea sa doarma. Si urla si se frichineste (la fel ca dimineata de altfel) si cere: apa, mor mor, ham, mami aici (sa stau pe jos langa pat, cu mainile printre gratii si sa o mangai pe par), apa iar, NU APA!, celalalt mor, biti (biscuiti), iar urla, iar biti, iar apa, mor, ia-l pe mor ca nu-l vreau, mai urlu putin, da-mi-l pe mor, NU MOR, HAM!, stau 5 minute linistita, iar ma intorc iar ma sucesc, iar apa, iar mor, iar biti. Si nu, eu in timpul asta nu pot parasi incinta. Sunt cantonata langa patutul ei. Rabdarea mea are o limita. O ora. Am cronometrat si am analizat pe sute de cazuri. Posibil mii. Posibil sa exagerez, but who cares? Dupa o ora imi vine sa o strang de gat, sa ma duc sa descopar ACUM un leac de adormit copiii, regret si imi blestem zilele ca nu am practicat CIO ca toate celelalte mame inteligente (si barbare) din lumea asta, nu inteleg CE DRACU mi-a trebuit plod. Asadar, atunci o iau in brate, stilul smuls, desigur, o plimb prin casa, spunandu-i urlandu-i  ca trebuie sa doarma, o asez  trantesc la noi in pat exasperata, o iau iar in brate, o mangai, imi pare rau ca sunt o mama rea, imi cer scuze, mai urlu, pe scurt, sunt dementa. La acest tratament, copilul fie urla si el ca descreieratul (si o inteleg perfect, si eu as urla in locul ei, de fapt, si eu urlu, ce sa mai), moment in care de obicei o urc in masina unde adoarme instant si se poate odihni, fie imi spune, senina, nani, se duce la ea in pat si nu mai zice pas. Dupa care eu ma simt de cacat intre o ora si o saptamana, functie de cat de cretina am fost.

Pe sotzoo de exemplu il enerveaza cand mataie ore in sir sa stea la el in brate. Ceea ce for me is perfectly fine (da, si sa stea la el :D dar si la mine e ok).  Bine, el nu urla ca descrieratul, dar pe de alta parte nici n-a avut parte de tratamentul cu somnul, e in atributia mea exclusiva (si mi se pare normal, for the record, eu stau acasa si iau bani sa cresc plodul, el munceste ca dementul, so pentru toate mamicile ofticate ca iubi nu se trezeste noaptea la 4 sa alimenteze odorul: nope, not feeling you).

What drives you mad? Ce scoate monstrul  la suprafata? Sau voi nu va enervati niciodata si copiii vostri sunt ingerasi? Caz in care, va rog, valea de pe blog ca va strang de gat!!!!!!!!!! AAAAAAAAAAAA!

PS. Ce ma enerveaza si mai rau decat asta e cand e cineva cu noi, mama, sau o ruda, un prieten, si dupa ce eu trec prin furcile astea caudine, cand ies ravasita, cu parul valvoi si cu tensiunea 15 cu 8 (am  nimerit-o, asta e tensiunea unui om aflat in pragul apoplexiei?), ma intreaba (cu o expresie intelegatoare): N-a putut sa adoarma? BA DA! A PUTUT, DAR AM VRUT EU SA-MI DESFUND URECHILE TIMP DE O ORA! Christ!

What to expect

Standard

Ce faaaaaaaaaaaaaceeeeeeeeetiiiiiiiii?

Incep prin a-mi cere scuze ca am raspuns cu intarziere comentariilor voastre, dar am dezertat toata luna august la tara, unde n-am nici semnal, inutil sa mai vorbim de net (articolele le-am scris inainte sa plec si le-am programat sa apara :D. Da, sper sa ramana pe veci o zona fara semnal  ca a fost tare bine. Nu, nu mi-a cazut parul, n-am albit, nu am intrebat-o zilnic pe Sara daca she likes my pictures (chiar am facut poze frumoase, you will see) ca sa compensez lipsa FB. Dar da, cand ieseam la semnal intram automat si pe net. :D Ieseam rar. Nimeni nu-i perfect, clar?

Satul unde am stat e unul mic, gen 20 de case, deci nu va imaginati cine stie ce semi-oras cu Lidl si bar. Nu e nici macar drum pana acolo, n-avem magazin si urmatorul sat e la zeci de km.

Recunosc ca plecasem cu o imagine romantata despre viata comunitatii unui sat, mai ales in ceea ce priveste copiii. Maria e de vina, ca ea ne-a mai povestit despre asta. Evident, la noi a fost pe dos.

Oamenii de aici sunt exact ca cei din Bucuresti  in ceea ce priveste asteptarile si interactionarea cu un copil. Nicio diferenta. N-am dat peste nicio intelepciune providentiala (sau provinciala), nu am gasit copii jucandu-se singuri pe ulita (da, sunt si aici copii, erau chiar 2 de varsta Sarei) si razand fericiti. Ma rog, era a noastra care e extaziata acolo, chitaia fericita, saruta pamantul, a avut si un boom de dezvoltare, turuie non-stop de cand am ajuns acolo, formeaza propozitii, Einstein o fac, o sa va povestesc ce pui de taran am crescut noi, promit. Sunt, ca de obicei, tare mandra de ea.

Asadar, ce ar trebui sa faca un copil de un an jumate (1,8 spre acuratete istorica), in opinia  localnicilor (si nu numai):

-Sa rada cand vede cate o baba pe ulita;

-Sa ii raspunda cum o cheama, cati ani are si unde merge (eventual in 2 limbi straine, dintre care una greaca veche);

-Sa nu se duca la apa sa arunce pietre ca se murdareste (da, se poate sa auziti asta si la tara);

-Cum apare cineva la noi in curte, copilul sa se imprieteneasca instant cu el/ea, sa prefere sa stea cu persoana respectiva decat cu parintii sai (este absolut inacceptabil ca un copil sa refuze compania unor adulti care se scalambaie si isi pitigaie vocea, vorbind stalcit; cine n-ar vrea sa stea cu ei? :D). Este de asemenea socant daca Sara nu vrea sa mearga cu persoana X sa faca Y, in ciuda faptului ca au aterizat acum o ora si practic nu ii prea cunoaste. Mamaia mea inca e nemultumita ca Sara  rade in hohote doar cand se joaca cu ea, si altfel sta serioasa cand o pune sa ii numere pana la 10. Serios ca e in fisa postului unui copil de aproape 2 ani sa rada non-stop (be reminded ca am un copil care oricum se hilizeste mult, seamana cu ma-sa la faza asta, ma intreb daca aduceam un copilas pe care il stiu eu si pe care nu l-am vazut zambind aproape niciodata cum ar fi reactionat).

-Sa execute comenzi, ca la circ. Sa spuna cuvinte (mai ales cand apare o persoana noua trebuie sa turuie tot repertoriul, ca respective/ul sa se convinga ce copil inteligent e- da, asta e scopul meu in viata, m-ati prins), sa ude flori, sa se joace cu catelul la comanda, sa, sa, sa.  Nu, eu o incurajez sa faca doar ce vrea ea, spre dezamagirea (si dezaprobarea, tacita au ba) audientei.

-Sa nu mearga ever ever ever in brate la ma-sa sau la ta-su, nu conteaza circumstantele. E fetita mare si e, desigur, rusine.

-Sa nu faca niciodata crize de afect, si daca le face, sa iei masuri drastice si prompte, ca altfel o sa ti se urce in cap.

-Daca cumva face ceva din cele de mai sus sa dea rapid explicatii si sa-si ceara scuze.

Va relatez o conversatie de pe ulita, de care am ramas marcata si pe care probabil o sa o visez multe nopti, ca pe un cosmar, desigur (o tanti pe o vedeam prima oara):

-Unde te duci?

Sara (in pozitia ghiocel):…..

Eu:….

-Cum te cheama?

Sara:….

Eu: O cheama Sara.

Tara?

Eu: Nu, Sara, cu S.

Da de ce esti asa suparata?

Eu (replica standard, intrebarea asta e déjà atat de banala): Nu e suparata, nu va cunoaste.

Ei, cum nu ma cunosti, sunt Tata Floarea (nu-mi amintesc cum a zis ca o cheama). De ce esti rea?

Eu (usor iritata): Nu e rea, e un copil foarte cuminte.

Ei, atunci de ce faci prostii?

:0 (déjà exasperata).

Am infascat copilul, am salutat politicos si am plecat. Da, stiu, doamna dorea sa fie amabila si eu sunt o ciudatenie a naturii ca nu inteleg mentalitatea prietenoasa a consatenilor.

In concluzie, m-as muta acolo maine, se pare ca pot trai linistita asa, si eu, dar mai ales Sara. Cel putin pentru o perioada. Dar zau, n-as sti sa ma descurc cu vecinii.

La voi la tara cum e? Toata lapte si miere? :)