Category Archives: bebe

Somnul

Standard

Evit sa vorbesc despre subiectul asta. Pentru ca nu ma prea pricep. N-am nicio reteta magica, nu stiu cum se face, eu n-am reusit sa o “invat” pe Sara sa doarma. Probabil am avut o premonitie cu titlul blogului, ca asa titulatura de somnoroasa este extreeem de departe de mine :)). Articolul asta e pentru mamicile de copii care nu dorm. Cele care aveti copii ce adorm singuri, treceti mai departe, nu o sa intelegeti niciodata ce povestesc. E ca si cum as incerca eu sa inteleg un copil ce nu mananca. N-am cum. A mea a mancat de cand s-a nascut cat pentru trei. Atat ca eu am bunul simt sa nu-mi imaginez ca am facut eu ceva bine si voi ceva rau de am un plod papacios. N-am avut parte intotdeauna de acelasi tramatent din partea mamelor de copii ce dorm. Intotdeauna am fost interogata, sub suspiciunea ca nu fac/n-am incercat/nu stiu exact cum sa procedez. Am citit, am studiat, am facut, am incercat. Asta e, am un copil caruia somnul i se pare o pierdere de vreme. Trebuia sa ma gandesc, cum ar fi putut sa fie altfel? :)

Noaptea mai era cum mai era. Ca macar nu urla la adormit. Dar tot trebuia sa stau langa ea sa adoarma. N-a dormit cu noi, am mai povestit asta, la 3 luni am dus-o la ea in camera si a fost o imbunatatire substantiala,  dormea mai mult si mai linistit ca inainte. Dar tot se trezea de cateva ori pe noapte. Practic eu am dormit prima oara toata noaptea cand avea 1 an si 9 luni :D. Sa fiu foarte sincera, cred ca de la 1 an asa redusese la 1 trezire pe noapte dimineata, pe la 5/6/7. Nu era mare lucru fata de ce fusese pana atunci, dar tot era o fragmentare de somn si eram mai tot timpul obosita. Comparativ, acum dorm mult mai putin ca atunci, dar faptul ca dorm neintrerupt conteaza enorm, sunt infinit mai odihnita :).  Seara stateam cam o ora cu ea sa adoarma. Am mai povestit aici, cand reuseam sa plec, incet, incet, atenta sa nu-mi trosneasca nicio glezna, hop se trezea si urla ca vreau sa plec. Dupa ce adormea nici vorba sa stau cu ea, in rarele nopti cand am fost nevoite sa dormim impreuna se foia, se trezea de 1000 de ori aso.

Ziua era infinit mai greu ca adormea aproape doar plangand cand era in casa. In brate, plimbata la mine sau la sotzoo, desigur. Dar mataia. Asta in casa zic. Afara sau in masina adormea instant, dar nu puteam sta in fiecare zi afara sau in masina, desi nu au fost putinele datile in care efectiv nu functiona nimic altceva si o luam la plimbare cu masina de nebuna prin Bucuresti, opream sub umbra unui pom si citeam acolo cat dormea ea. Inca se intampla :) Da, si la 3 ani. Are zile (rare, e drept) cand nu adoarme la gradi si atipeste pe drum spre casa, in masina. Si da, stau sa d0arma cat vrea, altfel e irascibila t0ata seara. In casa insa era un chin. Ieseam cu creierii vraiste cand reuseam sa o adorm intr-un final, simtem efectiv cum imbatranesc, la propriu, dupa fiecare repriza de genul asta, in fiecare zi. Nu voia sa adoarma. Nu era timp potrivit. Daca incercam sa o adorm un pic mai devreme de cand ii era somn plangea ca inca ar fi vrut sa se joace si de ce o iau. Daca o lasam sa i se faca somn era nervoasa si plangea de draci. Nicicum nu era bine, orice incercare de a o adormi o nemultumea. Au existat si perioade de acalmie, stiu ca pe la 1 an a avut o perioada scurta in care rontaia ceva, se uita pe niste carti si adormea. Dar n-a durat mult. :))

Nu reusesc, asa cum nu reusesc nici sa explic cat de mult o iubesc, cat de greu mi-a fost. Greu, greu, greu. Lipsa de somn echivaleaza la adult sau la copil cu irascibilitate si zau ca am fost o lunga perioada de timp si irascibila si nedormita :)). Greu. S-a inteles ca a fost greu? :)) Greu.

De asta am pretuit atat de mult somnul. I-as fi inghitit capul dintr-o imbucatura oricui facea zgomot cand dormea Sara. Sa o trezesc? Eu? Vreodata? La cat munceam sa o adorm? Ar fi fost ca si cum as fi dat trufe la porci. Un sacrilegiu.

Asta a fost introducerea.

Le scriu de fapt mamicilor care nu dorm. Si care sunt disperate ca nu dorm, ca sunt obosite si nu mai pot. Stiu cum e. Am fost acolo. Dar. Ca e greu as fuck si ca nu mai poti nu e scuza pentru CIO sau Ferber sau nu stiu ce medicament care are ca efect secundar somnolenta plodului. Toate metodele de mai sus sunt la fel de gresite ca ultima oara cand am vorbit despre ele. Si da. Esti o mama rea daca practici CIO. Daca esti dispusa sa traiesti o viata impacata ca esti o mama naspa, go ahead, knock yourself out.

Ideea e ca poti. Puteti. Chiar puteti. Mamicile au rezerve nebanuite de putere cand vine vorba de plod :D. Nici eu nu stiu cum am putut. Dar am putut. Si acum simt in stomac orice planset al Sarei (ma refer cand plange ca plange, nu cand se da cu fundul de pamant la 2 ani :P). Nu pot, fizic, sa fac fata la plansul ei. Am o vaga senzatie ca asa o sa fie toata viata. Deci. Nu exista am incercat tot, nu mai pot, bag un CIO. Nu exista. Poti. Rezisti, o sa treaca, vin si vremuri bune (acum citeste o poveste cu unul din noi, apoi singura, apoi, uneori, nu in fiecare seama, ma mai striga sa ne dragalim si sa adoarma la mine in brate. acum insa e un rasfat. :) ). Nici nu stiu daca exista consecinte la CIO. Sigur, am citit ca poate afecta dezvoltarea samd, dar nu asta m-a convins sau impins sa nu fac asa ceva. Pe mine nu m-a lasat inima. N-am putut. E fix același motiv pentru care nu pot sa dau spaga la politisti ca sa nu-mi ia carnetul pentru un km in plus sau nu pot sa ung asistentele in spital. Nu sunt echipata pentru asta. N-as mai fi trait eu cu mine sa stiu ca am lasat-o sa planga singura. Sigur ca a urlat, ohoho, cred ca muuult mai mult decat daca as fi lasat-o singura (desi daca cumva nu pot ajunge la ea a mea plange mai rau, nu mai incet, dar stiu ca CIO chiar functioneaza, asta nu contest). Dar important e ca nu a fost singura. Si pana la urma eu am facut tot ce am putut face, chiar daca, din pacate, in cazul asta n-a fost eficient sau suficient. :).

Si nu inteleg ce e asa inacceptabil sa doarma prost un plod. Zici ca mananca rahat asa se chinuie sa ii dezvete, sa ii antreneze, sa ii domesticeasca. Nu e o boala, nu e o tragedie, e doar greu, mai greu decat altora, na. Asta e, ai avut ghinion, ai nimerit un exemplar care nu doarme bine, tragi aer in piept si mergi mai departe.

Deci. Induri. Suporti. poti. Si uitati-va la blogul asta, n-am zis niciodata de nimeni ca e o mama rea pentru nimic. Daca practici CIO in ochii mei esti o mama rea. Mi se pare cel  mai naspa lucru care il poate face o mama. Sa n-o intereseze cand sufera copilul ei. Nu? E ceva mai rau sau vi se pare acceptabil CIO? :)

ps. pentru toate gravidutele ce urmaresc blogul, stati linistite ca la voi n-o sa fie cazul :)

IMG_2073

Draga Mosule

Standard

Stiti deja ca imi place Craciunul :). Ma bucur cand vine decembrie si de cativa ani, de cand sunt “la casa mea” fac bradul la 1 Decembrie sa am timp sa ma bucur de el (cea mai buna idee ever :D). Anul asta chiar am trisat putin si l-am facut sambata, pe 30.

Fie-mea m-a ajutat sa il fac, a scos decoratiunile din pungile lor, a pus globurile in pom, a constatat ca unele sunt mai “grase” ca altele :)). E fata, e clar. :D

Saptamana trecuta Sara i-a scris pentru prima oara lui Mos Craciun. A scris adica mi-a dictat mie :)).

20131125_200134

Probelemele sunt asa: Geaca rosie avea deja, dar cand a scris scrisoarea nu se facuse inca atat de frig incat sa i-o dam. A primit-o a doua zi :)).

Ea s-ar fi oprit la geaca rosie, dar noi am insistat: Dar sigur nu vrei si jucarii? Niu. Dar un puzzle? Puzzle da (na, cine ar refuza un puzzle). Ce puzzle? Cu animale, cu desene, cu ce vrei sa fie? Cu Mickey. Oh boy, we’re toast. Mai are doar 37487483 de puzzle-uri cu Mickey. Ok, puzzle cu Mickey. Sotzoo o intreaba si de ceva de mancare, biscuiti, fructe. Vrea si biscuiti.  Se duce sa-si caute in camara. Maaaamaaaaaaaaa, nu acum, ii cerem lui Mosu’! Se intoarce razand.

Na. La noi e dragut in decembrie :). Voi i-ati scris lui Mos Craciun?

Guest Post: LARA are un an !

Standard

O stiti deja pe Lara si pe mamica ei ca au aparut de fix 3 ori pe aici :)) Ma rog, Lara era undercover la prima sedinta foto, da na. Azi Lara face 1 an maaaai :) asa ca Maggie a vrut sa povesteasca despre cum a fost anul lor (ceea ce m-a incantat teribil ca am luat si eu pauza o zi-btw, daca simtiti nevoia sa spuneti ceva plod related ofer spatiu pe blog :)). So. La multi ani, Lara! Sa cresti mare si sanatoasa (frumoasa e deja, stiu copii dulci si copii haiosi dar Lara e pur si simplu o frumusete in cel mai propriu sens al cuvantului).

Fetita mea implineste azi un an. Ce aventura :)

M-am imbarcat pe corabia asta acum un an si 9 luni, dupa multe incercari nereusite de a face un copil.

Nu sunt genul “mama model” …haha, probabil ma situez la capatul celalalt al clasamentului.

Dupa o sarcina grea care mi-a displacut din motive obiective, abia asteptam sa imi vad copilul. Voiam sa vad ce am fost eu (si sotu’) in stare sa facem :)

Citisem in multe povestioare cum primesti copilul la san dupa ce l-ai nascut si te loveste asa in moalele capului o dragoste nemarginita si brusc se intampla minunea: ESTI MAMA !! Plutesti de fericire si nimic nu conteaza inafara de beatitudinea care te-a invadat.

Eu, probabil fiind un model defect din fabricatie, m-am simtit lovita de un tsunami, milioane de intrebari, griji: daca nu fac fata ? ce stiu eu sa fac cu botzul asta de carne roz si perfect cu ochisori intrebatori si foarte urlator ? daca nu ma descurc ce naiba fac, nu exista cale de intoarcere ! cum stiu eu sa educ un copil ? Jesussssssss ! Zbang in moalele capului realitatea. Indiferent cat citesti, intrebi, te informezi, scoala universala de mame nu exista.

In viata, pana la 36 de ani, am facut fata multor incercari cu mult curaj si dese ori cu inconstienta care ma caracterizeaza in multe situatii. Mi-a mers pentru ca era vorba despre mine si imi asumam riscurile fara sa clipesc. Am acceptat si esecurile inerente si am mers mai departe. Vorba aia cunoscuta cu: “ori la bal ori la spital” mi-a fost partener de nadejde mereu. Am trait, am muncit si m-am distrat pana am obosit si am vrut altceva, ceva ce imi lipsea acut. Familie si copil.

Dar ce sa vezi, se schimba radical problema cand ai facut un pui de om care depinde in totalitate de tine.

Dupa ce-am nascut si am ramas cateva zile la spital, m-a luat sotu’ de mana si ne-am apucat de scoala. Scoala parintilor Larei :)

Dupa cateva saptamani de baby blues accentuat am inceput sa frecventez cursurile scolii 24/7 ca deh, asa e programul standard.

Cel mai mare castig este ca iti descoperi resurse nebanuite. Lara ne-a ajutat sa ne tocim bine de tot niste defecte pe care le stiam acolo dar la care nu ne sinchiseam sa umblam. (lipsa de rabdare, las’ ca fac maine ce pot sa fac acum si lista e lunga). Antrenamentele (razboaiele) sustinute cu colicii si dintii. Turbarea si grija care te apuca la prima raceala si febra a ei. OBOSEALA permanenta si lipsa acuta de somn…toate astea au avut acel efect incredibil si absolu neasteptat.

De departe cea mai mare surpriza a vietii mele este DRAGOSTEA FATA DE COPILUL MEU !

Am iubit fireste pana la varsta asta, mi-am iubit enorm parintii si bunicii, imi iubesc prietenii de-o viata, am fost indragostita de iubitii mei din tinerete si eram convinsa ca iubirea maxima si fara de cusur este fata de sotul meu. Da, ii iubesc in continuare si pe ai mei si enorm pe sot dar am descoperit FELUL ALA DE DRAGOSTE AL MAMEI.

Ala cand respiri de dragul ei, o iubesti pentru fiecare gest si prostioara pe care o face.

Cand, desi relizezi ca esti ridicola, o pupi si o mirosi non stop.

Cand stai mai mult pe jos, in patru labe, in cap, faci ca toate animalele pe care le cunosti si la nevoie iti torni castronul cu faina in par daca bebe o sa rada.

Cand canti pana la epuizare acelasi cantec, ore intregi pentru ca numai ala o linisteste si o ajuta sa uite ca o doare ceva.

Cand simti doua manute mici care se apuca vanjoase de gatul tau si un cap mic care vrea sa doarma pe umarul tau si numai al tau.

Cand te imita si reuseste sa spuna primele cuvinte.

Lista poate sa fie infinita.

Copilul nostru drag iti multumim ca ne-ai ales pe noi sa fim parintii tai. Iti multumim pentru toata veselia si lumina pe care ne-o aduci zilnic. Ne-ai facut sa fim mai buni, mai calmi si mai tineri sufleteste.

Ne-ai dat cea mai importanta misiune in viata, ne-ai vindecat de egoism si de orice urma de delasare.

O sa incercam sa fim cat mai buni si speram sa te mandresti candva ca suntem parintii tai.

LA MULTI ANI  fetita noastra minunata !!!

26.11.2013

Introvertitii

Standard

Hi, my name is Sleepy and I’m an introvert.

Acum voi:

Hi Sleepy!!!

:)

Cu o mica mentiune. Nu caut sa ma tratez. But this is not about me ci despre introvertiti in general. Eu sunt deja batrana, am vrut, n-am vrut, am invatat sa fiu sociala.

Fie-mea insa e un om mic, bland, destept si, cel putin deocamdata, introvertit. Si nu vreau sa creada cumva ca e ceva gresit cu asta. Dimpotriva, sunt extraordinat de mandra de ea :)

Introvertitii  nu isi fac usor prieteni. Si nici nu vor. Nu o sa sara pe tine intr-o zi de vara sa iti povesteasca cum si-a scos un neg ieri la ora 6, va avea nevoie de ceva timp pentru a te putea considera cat de cat de incredere. Pana atunci, esti un strain.

Sara prefera sa studieze de la distanta, sa se joace doar cu cei pe care ii cunoaste, sa cedeze ea prima daca cineva o agreseaza, sa citeasca mai mult decat sa se catere in copac, sa faca puzzle-uri pentru copii de 6 ani :).

Ii place sa stea singura, sa poata studia in liniste ce o intereseaza, fara sa fie intrerupta. Rade muuult (cine e prietena cu mine pe Facebook si ii vede pozele stie ca nu glumesc), e haioasa si tare jucausa. Atat ca o face atunci cand e in mijlocul oamenilor pe care ii cunoaste si ii iubeste, nu cu straini. Si da, ca sa te transformi din strain in cunoscut trebuie ceva eforturi si timp, chiar daca esti cel mai bun prieten al mamei sau matusa preferata a tatalui.

Stiti copiii astia? Oamenii asa?

Culmea e ca presiunea e mai mare cu cat esti mai mic. E ok pentru mine la 30 de ani sa spun ca nu-mi plac oamenii that much si sa ma uit urat la tine daca nu te cunosc, dar am vazut/avut prieteni care intrebau ce e wrong cu fie-mea ca nu rade inapoi la ei like cand era in carucior. Nu va mai spun de cate infinite de ori nu mi-au auzit urechile: ce, esti rusinoasa? Hai, ca nu trebuie sa fii, eu sunt unchiul Georgel. Mnu, nu esti unchiul esti un adult de 5 ori mai mare ca ea pe care il vede prima oara, e only natural sa nu sara la tine in brate (sincer cred ca as fi ingrijorata abia daca ar sari la ei in brate).

Ok, look at them. They’re kind, sweet si (studiile o spun) de multe ori mai inteligenti decat media. Avem nevoie de ei.

Nu incercati sa ii schimbati. Nu e nimic gresit cu ei. Nu trebuie sa devina exrovertiti. Nu trebuie sa isi exprime sentimentele out loud, pentru toata lumea, sa rada la straini si sa prezinte ultima achizitie intelectuala. O sa o faca poate, cu voi, doar daca o sa ajunga sa aiba incredere. Si increderea se castiga incet incet. Nu e musai, asa cum spuneam, ei nu cauta neaparat sa iti fie prieten.

Am vazut asta acum cateva vreme si mi s-a parut interesant, dar nenecesar. Cine nu stie azi, in 2013, ca e ok sa fii introvertit? Well, maybe I was wrong. Sper sa aveti rabdarea sa va uitati :) (pentru extrovertiti, despre plozi e pana pe la minutul 6 :P).

http://www.ted.com/talks/susan_cain_the_power_of_introverts.html

Deci. Cu ce e plina valiza voastra? :)

Micii cercetatori

Standard

Când era fie-mea foarte foarte mică (ciudat cum de la “când eram eu mică” am ajuns la “când era fie-mea mică”) am citit o carte foarte drăguță de psihologie: Anii magici. Cum să înţelegem și să rezolvăm problemele copiilor de Selma H. Fraiberg. O recomand călduros. Una din ideile care mi-a plăcut din cărticica asta este despre cum copiii sunt mai întâi mici magicieni (imaginându-și că totul se întâmplă datorită voinței lor, prin magie: apariția mamei, a mâncării atunci când îi e foame etc.) și devin apoi mici cercetători (descoperind lumea prin aplicarea unui mecanism similar cu acela al unui cercetător veritabil: emițând ipoteze, verificându-le, observând rezultate etc.).

În plus, motto-ul copilăriei mele a fost “sunt mică, nu proastă”. Asta îmi amintesc că îmi venea să le spun tuturor adulților ce îmi vorbeau pe un ton condescendent (adulții fac treaba asta cu plozii, ați observat?). V-am mai zis asta, parca, nu? Mă rog, ce vreți, m-a marcat :)).

Cert e că fie-mea se transformă încet încet într-un mic cercetător și mie mi se pare o minune. Curiozitatea ei e reală și sinceră. Plecând de acum un an când îmi poruncea impetuos să îi spun ce litere vedea, până acum, recent, când m-a întrebat, de exemplu, unde e Craiova (unde locuiește străbunica ei) și a studiat pe hartă, atentă, unde e Craiova, unde stau bunicii ei, unde mergem la țară, mi-a spus că ajungem acolo cu mașina, ne-am amintit cum îi cheamă pe cățeii de acolo, că a mâncat mure din pădure șamd. Altă dată m-a întrebat unde locuiesc maimuțele. Și ne-am uitat pe hartă să căutăm Asia și Africa, ce animale mai trăiesc acolo, apoi in week-end am mers la grădina zoologică să vedem maimuțicile. De fiecare dată când mă întreabă ceva (și zău ca la 3 ani întreabă multe lucruri) încerc să îi ofer cât mai multe informații interesante despre subiectul respectiv. Îmi dau seama că pare ușor exagerat, adică și primul meu impuls a fost să îi dau un răspuns scurt, dar apoi mi-am amintit cum îmi era mie când eram copil și voiam să știu ceva așa că am încercat să îi explic cum i-aș explica la 6 ani. Că serios acum, ce mi-e 3, ce mi-e 6 :P. Important e că ea vrea să afle.Parcă mă face să mă simt o leacă mai bine că sunt o mamă rea și nu fac activități din alea practice cu lipit frunze și colorat suluri de hârtie igienică.

Cristina îmi povestea cum își amintea și acum, la 30j de ani trecuți, cum a măcinat-o ani la rândul în copilărie o nelămurire. Îl întrebase pe tatăl ei ce însemnă indicatorul acela cu H. I s-a răspuns că înseamnă spital într-o limbă străină. Explicație corectă, dar incompletă, Cristina și-ar fi dorit să știe exact despre ce limbă era și cum anume suna cuvântul ăla și încă își amintește treaba asta. Tăticul ei considerase probabil că e mult prea mică să înțeleagă exact ce e limba engleză.

Tot timpul considerăm prea mici copiii să înțeleagă anumite lucruri și habar nu am de ce.

Chiar cred  că învățăm mult mai ușor lucrurile de care suntem interesați.Adică v-am mai povestit cum de-a naiba n-am citit niciuna din cărțile recomandate în liceu dar am citit cu zecile pe lângă :D. Ok, ok, si rebelismul adolescenței, dar și acum, la bătrânețe citesc singură sute de pagini despre ceva ce mă interesează și adorm la rândul 3 din ceva ce m-a obligat cineva să citesc :D.

Așadar. Data viitoare când un plod întreabă cum se învârte roata la mașină sau de ce strălucesc stelele poate ar trebui să încercăm să îi explicăm pe bune în loc să îi spunem: O să înveți când o să mai crești sau E complicat sau Îți explic mai târziu sau De aia.

Poate că așa ar învăța mai mult decât participând la toate opționalele alea pe care eu le urăsc, nu credeți? (articol parțial republicat)

IMG_4134

Baby love

Standard

Avertisment! Continut siropos!

Nu imi place deloc sa vorbesc despre cat de mult o iubesc pe fie-mea si ce inseamna ea pentru mine. Insa iaca, totusi, m-am hotarat sa scriu articolul asta, din 2 motive: 1. Pentru fie-mea, sa stie ca ma-sa e in șpagat dupa ea (a se vedea ca vasta majoritate a articolelor sunt in categoria chestii care ma enerveaza). 2. Pentru cei care nu stiu inca cum e sa ai copii (jur ca mie mi se parea un chin-si zau ca nu e chiar asa, vedeam doar parinti extenuati sau in cel mai bun caz plictisiti, cu niste chestii mucioase sau baloase urland; deci nu, nu-mi placeau copii; deloc).

Sara a fost un copil planificat, ca sa nu zic consacratul dorit :). Cu 2 parinti Capricorni nici nu se putea altfel. Am aflat ca sunt gravida intr-o zi de mai, la eco cand i-am auzit prima oara si inima. A fost ok, nu m-am emotionat, nu am plans. Cred ca daca cineva mi-ar fi monitorizat pulsul ar fi constatat ca e constant :).

Am mai scris despre sarcina, a mea a fost usoara. Nu stiu daca am scris cat de extraterestra mi s-a parut toata tarasenia. Inca mi se pare, uitandu-ma la Sara, o minune in cel mai propriu sens al cuvantului. Din nimic a crescut o fetita desteapta, blanda si incredibil de frumoasa (na, e a mea, ce sa zic si eu). Inca nu pot sa wrap my mind about it, imi proiectez imagini de pe Discovery cu fatul crescand, inteleg cumva „tehnica” dar tot nu pricep cum e posibil. Asadar,  o minune. O out of body experience a fost pentru mine sarcina. As mai duce 10 sarcini doar ca sa traiesc senzatiile alea :). Bine, daca i-ar creste cineva dupa, macar un an :D.

Nici cand am nascut-o n-am simtit valuri valuri de dragoste. O fi felul meu de a fi, nu stiu, cert e ca niciodata nu m-am indragostit la prima vedere, a trebuit sa fiu convinsa :D. N-a fost cel mai fericit moment din viata mea, nu am fost extatica. Era un bebelus mic si sifonat care era al meu. Tot ce simteam era o responsabilitate covarsitoare, poate chiar sufocanta cumva si o nevoie impetuoasa sa  o studiez, sa ii analizez fiecare gest, fiecare miscare, fiecare rasuflare (problema a fost ca nevoia s-a prelungit pe un ciclu complet de 24/7 ceea ce a insemnat oboseala cronica in mod rapid :D).

M. cea cu gradi are o fetita cu aproape un an mai mare ca Sara. Atunci cand Sara avea 2/3 luni si eu incercam sa ma conving ca e geniala viata cu un plod (si mnu, nu era) M. a mea mi-a spus teribil de sincer la telefon: abia pe la 1 an asa incepe sa devina misto :)).

Ok, nu stiu daca chiar la 1 an a fost asa o strafulgerare sau ceva, dar cert e ca a fost treptat. In fiecare zi am iubit-o un pic mai mult, si da, chiar cred ca o voi iubi mai mult cu fiecare zi in plus.  Stiu acum ca nimeni in viata ei nu o va iubi cum o iubim noi. Cred ca ea va iubi alti oameni mai mult, si, cu siguranta, daca o sa aiba norocul sa faca copii o sa ii iubeasca mai mult decat pe noi. Dar e ok. Pentru mine, ea e the ultimate love.

Nu inteleg oamenii care spun ca se chinuie sa creasca copii. Da, si mie mi-a fost greu la inceput, si da, si acum am momente cand ma scoate din minti (de obicei cand e mataita in mod nerezonabil pentru o perioada mai lunga de timp-am mai cronometrat, la o ora bubui :D) imi pierd rabdarea si simt ca explodez, dar in vasta majoritate a timpului ma uit ca o curca beata la fie-mea gandindu-ma cat de fericita ma poate face bucatica asta mica de om.

Tot de rau parca zic :))

Ma tot gandesc la un fel de a transmite cu adevarat cum e sa iti vezi copilul razand in hohote, sau sa adoarma in bratele tale, cum pot sa fie secundele alea cand ma duc sa o iau de la gradi si ea alearga spre mine sa ma ia in brate spunandu-le celorlalti copii (imi place sa cred ca mandra cumva):  ea e mami meu! :) Zilele mele sunt infinit mai bune datorita ei. Daca inainte sa o am the highlight of a day era sa ma uit la un film bun sau sa ies la restaurant cu prietenii, acum mi se pare pur si simplu ceva subsidiar. Ce vreau sa fac, ce ma face fericita, e sa stau cu ea. Nu va imaginati ca fac ceva anume. Ea se joaca, eu citesc, ne intrerupem sa sarim impreuna coarda, sa ne alergam prin casa, sa cantam, sa dansam.  Sunt genul de parinte care habar n-are sa faca activitati cu plodul (si uneori ma simt vinovata din cauza asta) dar care se pricepe destul de bine la joaca de-asta, in zadar :D. Cert e ca, chiar daca as fi un esec in toate celelalte aspecte ale vietii mele, cred ca tot as muri impacata. Asta era ce voiam eu sa fac in viata. Atat ca habar n-aveam atunci cand mi-am propus sa fac treaba asta ca o sa fie asa misto :).

Ma streseaza orice eveniment care ma ia departe de ei. Nu imi mai plac deplasarile (am un job la care vrei nu vrei de 3,4 deplasari pe an nu scapi), urasc sa stau peste program (si sunt asa, prin nascare, destul de genul workaholic-plus ca imi chiar place ce facem, mai ales acum).

Tot nu suna ok. Tot nu pot explica. Si ma enerveaza ca nu sunt in stare :)). Bucatele mici de ciocolata de casa. Picioare in  nisip la mare. Cadouri de Craciun. Sa te sarute pe frunte persoana pe care o iubesti. Astea sunt imaginile din capul meu cand ma gandesc la fericire. Ea e bucatica mea perpetua de ciocolata de casa, Craciunul meu zilnic, toate de mai sus.

Uneori ma gandesc daca asa o sa fie si cand va creste. Oare tot asa o sa ne distram impreuna, tot asa o sa radem, tot asa de fericita o sa ma faca, tot atat o sa o iubesc? :) Mi-ar placea sa fie asa. Sa pot rade cu fie-mea in hohote si cand ea o sa aiba 30 si eu 60 (sper sa prind 60, de cand sunt parinte m-a prins o grija din asta absurda sa apuc sa  o vad crescand :D).

Mda. Nu-mi place cum a iesit, dar asta e, mai bine nu pot sa scriu. Copiii nu sunt poveri. Nu ii faci ca sa iti aduca un pahar de apa la baranete. Copiii te fac fericit. Mie imi vine sa ii aduc Sarei in fiecare zi un buchet de flori ca sa ii multumesc eu cat de mult imi da ea mie. Cata stabilitate si emotii si rasete si fericire, da, ma repet, fericire in stare pura :).

De ar fi fost de 1000 de ori mai grea prima luna (la mine e etalonul pentru horror) si tot as fi facut-o pe fie-mea. Nu le plang de mila celor care nu au copii, pentru ca nici eu nu stiam ce pierd cand n-o aveam, doar mi-as dori cumva sa le arat macar o miime din ce inseamna sa fii parinte (si inteleg ca e al naibii de greu de priceput ca nici mie nu  mi-au placut veci plozii-nici acum nu-mi plac, doar fie-mea si cateva exceptii notabile). Cred ca rata natalitatii in Romania (si in lume) ar fi un pic mai mare daca as reusi :D.