Category Archives: bebe

Carti

Standard

Nu am visat-o pe Sara blonda, bruneta sau roscata. Cu ochi albastri sau verzi. Inalta sau micuta. Desteapta sau geniala. Nu i-am prea cumparat haine inainte sa se nasca. Si camera mi-a fost greu sa i-o fac inainte sa o cunosc (nu credeti ca lucrurile unei persoane tin mult de personalitatea ei? cum era sa ii fac camera inainte sa stiu cum urla, silentios sau ascutit? :P). Nu mai vorbesc de nume.

Insa. Singurul lucru pe care l-am facut, a fost sa fac o lista. Lista cu cartile pe care Sara trebuie sa le citeasca (nu e o lista mare, sunt must-uri pe care o sa lesin daca n-o sa le citeasca: Habar n-am, Ciresarii, La Medeleni si pana la chestii de oameni mari pe masura ce creste).  Inca o actualizez :).

Sa nu se inteleaga cumva ca ma dau eu cine stie ce cititoare. Mi se pare ca citesc putin, mult prea putin, chiar daca e intotdeauna o carte pe noptiera mea si primul lucru pus intr-un bagaj e tot o carte. Mi se pare ca pana acum ar fi trebuit sa citesc incomparabil mai mult, ca sunt o tona de carti importante pe care nu le-am citit si imi pare rau ca le insel cu contemporani la moda.

Revenind. Marea majoritate a amintirilor mele din copilarie e cu carti :). Citind, mi se citea, cum ma simteam cand citeam o carte, ce vreme era, ce carte citeam cand iubeam un baiat samd.

Si apropos de baieti. Ca aici voiam sa ajung.

Cand eram eu mica, povestile mele preferate erau Fata mosului si Fata babei (pfuai ce ma enerva fata aia a babei) si Hainele cele Noi ale Imparatului.

Mura-n gura, invatam sa vreau sa fiu harnica si sa imi doresc sa fiu isteata. Si zau ca nu m-am visat niciodata printesa, frumoasa sau chiar mireasa ;).

Acum ii citesc Sarei Mica Sirena, Frumoasa din Padurea Adormita si Rapunzel (bai nu erau mai cand eram eu mica, cred ca de Mica Sirena am auzit dupa revolutie :D).

Pai toate duduile astea is cam prostanace, ma scuzati. Mica Sirena se duce dupa ala de-o lasa cu fundu-n balta si se insoara cu ailalta. Frumoasa lui peste prajit nu face nimic, dar nimic toata povestea, sta si doarme pe ea si asteapta sa vina unul sa o ia de nevasta. Iar Rapunzel e vicleana si isi foloseste coditele sa primeasca barbati in dormitor.

Nu serios. Care e morala povestilor astora?

Daca n-am nimic impotriva povestilor cu balauri, si nici nu-mi trece prin cap sa nu-i citesc Capra cu trei iezi ca e prea violenta, in schimb, ma gandesc serios sa sar strategic peste astfel de povesti cu domnisoare blonde si mononeuronale.

Care era povestea voastra preferata cand erati mici, va mai amintiti? Si-aveti vreo poveste de va enerveaza? :))

IMG_5530

De luni, de marti

Standard

6: 10 pm.

Ne întoarcem acasă, parchez, mă duc să o dau jos din scaunul de mașină.

Mă roagă să o iau în brațe.

Merg încet către scara blocului și îi spun cât de mult îmi place să o duc în brațe.

Își cuibărește căpșorul în locul din stânga, pe umărul meu.

Intrăm în scară, o las jos să deschid ușa.

Îmi cere iar să o iau în brațe. O duc așa până la lift și așteptăm să coboare.

Îmi ia fața între mânuțele ei mici și îmi spune, uitându-se în ochii mei, chiar înainte de a-mi da cel mai dulce pupic de eschimos din istoria zilelor de luni: “Am abut o zi ghia mami.”

:) :) :) era chiar acolo mă. fericirea. în fața liftului murdar dintr-un bloc bucureștean. ce sens are s-o cauți pe coclauri?

IMG_1836

Che sera sera

Standard

From the perks of being a blogger :)

Am discutat zilele trecute despre asta cu fetele si acum profit de somnul Sarei sa scriu in tihna.

Cum ajungi la decizia de a face un copil e o treaba. Se intampla cumva, o vraja. Unii probabil din cauza presiunii varstei (am intalnirea de 10 ani de la terminarea facultatii si in 3/4 din poze muierile-s cu plozii-n poza), unii pentru ca si-au dorit tot timpul un copil si cand se casatoresc o fac, altii pentru ca s-a intamplat samd.

Cand ramai gravida incepi sa te gandesti cum o sa fie dupa. In principiu, cred ca nimeni nu pleaca de la premisa: Bai, dupa ce nasc imi propun sa nu mai am timp de nimic, sa stau toata ziua inchisa in casa, deprimata, nedusata si cumplit de nedormita, imi propun sa nu mai am timp de prieteni sau de sot si sa-mi schimb felul de a trai 100%, iar vacanta mea sa fie o excursie la Mega o data pe luna.

In functie de cat de mult sau putin stim/am vazut/am citit toate ne imaginam niste mici schimbari. Dar noi o sa fim tot noi, o sa facem cumva sa avem timp de sot (cand ramai gravida conservarea relatiei cu partenerul e pe primul loc ca doar de aia ai facut plod cu el in primul rand cu el, nu? you kinda like him), de noi (n-o sa ajungem ca mamele alea care vorbesc doar de plod si caca de plod toata ziua), o sa ne protejam cariera (ca doar suntem fete destepte si n-am muncit degeaba pana acum) si o sa fim, evident, mama ideala, cu un plod care nu urla, nu are crize de 2 ani si nu se scobeste-n nas.

:) Habar n-am de la ce e. Cred ca de la filme, de la vremea in care traim. Vrem sa le facem pe toate. Sa fim noi aia care poate sa fie si mama si femeie de afaceri si sotie ideala, care nu se enerveaza niciodata si arata tot timpul ca scoasa din cutie. Pe vremea bunicii asteptarile erau oarecum altele. Acum nu, muncim cot la cot cu barbatii ca doar suntem egalele lor, dar ne ocupam predominant de cresterea si stersul la fund al plozilor in timp ce curatim casa si gatim Dumnezeieste (ho, nu sariti ca stiu ca la voi nu-i asa, va impartiti sarcinile-n mod egal si totul e o armonie, la altii vorbesc, intotdeauna la altii ;) ).

Si rezisti 9 luni. Mai greu sau mai usor. Acu’ chiar o placere pe de-a-ntregul n-are cum sa fie, poti sa beneficiezi de bube, pete, dunga aia sinistra de pe burta, buricul iesit, cosuri, hemoroizi, poate stat la pat o perioada mai lunga sau mai scurta de timp, 15 kile-n plus (in cea mai fericita varianta), corpul tau care nu mai e al tau si lumea care te intreaba daca ii citesti burtii (vorba lui seminte: da’ cum sa vorbesc cu burta, ce, tu vorbesti cu sanii tai?).

Ma rog. Nasti (nici nu mai zic de ce distractiva e partea asta). Ramai cu o burta enorma si fleoscaita, cu cine stie cate kile-n plus si te astepti sa simti fericirea-n moalele capului. Numai ca nu vine. Sau la mine, cel putin, n-a fost asa. Nu m-a palit nimic. Ba mai mult, in timp ce faceam eforturi supraomenesti sa ma ridic in prima zi dupa operatie, deja nedormita si ciufuta, mi s-a spus cu zambetul pe buze: Gata, de-acuma nu mai esti tu pe primul loc, e copilul! Tot ce visam sa aud.

Si cum e?

Pai, o data e varianta aia care nu ni se intampla niciodata noua. Cu plodul ala care doarme toata noaptea de cand ajunge acasa. In camera lui. Care nu plange niciodata si rade cand il pui in pat. Care adoarme singur. Caruia ii place la nebunie sa mearga in excursie cu mami si cu tati, se adapteaza la orice program, merge la nunti si pe varful Everest. Simultan.

Asa ca tu (mama lui) chiar reusesti sa te tii de planul ala de mai sus si sa iti pastrezi viata cea veche relativ neschimbata. Si iti spui ca ai facut tu ceva bine, ca esti o mama perfecta, si ca ai un copil bun pentru ca ai stiut cum sa procedezi. Pai sigur ca daca-l luai si tu cu voi in pat in prima zi cand ajungeai acasa nu mai scapai de el, dar ai rezistat si uite ce bine e acum.

Sau.

In ciuda convingerii ca la tine va fi ca in varianta de mai sus, dintr-o persoana energica si fara stare, agitata, ocupata si plimbareata, ajungi sa stai. Acasa. Cu un plod care urla in principiu cam non stop. Tot, tot ce ti-ai propus sa faci inainte sa nasti este in mare masura, teribil de compromis. Nici nu ii plac plimbarile, nu vrea sa manance, nu sta singur, nu adoarme singur. Nu. La voi e cu nu. Nu, nu mai ai timp de sot, nu mai ai timp de tine, nu esti nici pe departe mama aia ideala care e tot timpul rabdatoare si cu zambetul pe buze cand plodul atinge cele mai acute octave. Par aranjat? Nu mai intelegi clar definitia. Manichiura aia impecabila cu 3 floricele pe unghia de la inelar? Inlocuita rapid de rosul eficient al unghiilor. Samd, sa nu intram in detalii picante. O perioada traiesti prin el, respiri prin el. Folosesti pluralul pentru orice actiune a plodului, spre disperarea si strambatul din nas al prietenilor (va inteleg, si mie mi se pare absolut sinistru acum desi l-am practicat in primele luni ale Sarei cu nonsalanta).

Deci. Daca nimeresti un copil asa, te schimbi. Vrei, nu vrei, te schimbi. Viata ti se schimba in totalitate, nimic nu mai e cum era.

Si atat? Pai da. Atat. :) Ma uit la prietenele mele care inca n-au inca copii si care sunt terorizate de toate cele de mai sus. De pierdutul de sine, de pierdutul de sot, de vergeturi, de pierdutul de boobsi, de nastere, de castigatul de kilograme. Ma uit si nu stiu ce sa le zic. As putea sa le spun ce mi-au spus mie: ca e o fericire, ca e usor si ca e putin mai greu la inceput dar trece repede. Dar poate n-o sa fie asa. Poate o sa li se intample toate cele de mai sus. Cu una, doua, mici ratari, mie mi s-au intamplat toate. Si cu toate ca inteleg de ce sunt terifiante inainte sa nasti, nu stiu cum sa explic de ce sunt atat de firesti dupa ce ai trecut prin ele.

Ca e ok.

Nu am cum sa explic in cuvinte cum e sa fii mama. Ca toate cele de mai sus, chiar daca ti se intampla, nu mai conteaza. Ca merita. Ca da, e mai importanta ca mine, ca o iubesc ca pe ochii din cap. Ca orice as face, oriunde as fi, oricat de ocupata as fi un colt din capul meu se gandeste la ea. Toate cele de mai sus trec, incet, incet. O sa mai ai timp si de tine. O sa mai citesti o carte, o sa visezi iar la o pereche de pantofi roz si nu doar la o noapte dormita. O sa bei iar o cafea cu prietenele, o sa mai mergi la un film cu sotzoo sau la o petrecere. O sa asculti muzica iar. O sa intri iar in blugii aia misto si da, o sa primesti complimente iar. O sa fii tu iar. Si cand o sa fii tu iar, o sa iti dai seama cat de incredibila a fost perioada asta in care ai fost injumatatita in doua persoane si ai mai vrea inapoi, dar nu se mai poate, copiii doar cresc :).
Daca cumva as putea sa dau un sfat celor se pregatesc sa fie mame, asta ar fi. Sa accepte. Sa nu se impotriveasca. Sa nu mai planifice (astea fiind zise de campionul universal al listelor), sa lase lucrurile sa se intample si sa le ia asa cum vin. Se poate intampla orice si orice s-ar intampla tot va fi bine. Chiar si daca tot ce le e frica acum se va intampla, in final tot vor fi infinit (si abia ma abtin sa nu scriu infinit cu litere mari :P) mai fericite ca acum :). 5

Iarna pe ulita

Standard

Vouă vă place iarna? Eu una, deși sunt născută pe gerul ăl mare, nu mă prea împac cu ea. Stau prost rău cu frigul, și, spre deosebire de alte domnișoare gingașe cărora li se roșesc în cel mai dulce mod posibil obrăjorii, mie mi se roșește, ca ultimului bețiv ordinar, nasul.

Când eram eu mică mică, lucrurile stăteau totuși un pic diferit: făceam oameni de zăpada cu tata în grădina din fața blocului, mergeam cu văr’miu la derdeluș pe dealul de lângă orășelul de unde locuiam și mă plimba, la bunici, un unchi maaare de tot, cu sania, ore în șir.

În toate amintirile de mai sus eram înfofolită bine cu o geacă mai mare ca mine și musai, dar musai cu fularul peste gură. Încerca bunică-mea să mi-l pună și peste nas dar era peste puterile mele.

Ei bine, aici e aici că despre asta voiam să vă povestesc. Când am născut-o eu pe fie-mea, în prima zi cu ninsoare din 2010, doctorițele de la maternitate mi-au făcut instructajul cu privire la îmbrăcatul plodului.

În primul și primul rând, copilul se îmbracă întotdeauna, dar întotdeauna, ultimul.

Adică nu stă odorul înfofolit până își ia mamițica geaca și căciulița diafană pe ea, ci viceversa, mamițica suferă de cald, încotoșmănită după cum dorește, până ce echipează copilul de plecare. Similar, când te întorci cu plodul în casă fix pe el îl dezbraci primul.

Totodată, fularul nu se pune niciodată peste gură, nu face decât să creeze un mediu umed propice pentru aciuirea tot felului de balauri dătători de boli.

Deci. Cu milă pentru bietele odoare, mai mult rău le facem cu înfofolirea decât cu arhiînvinuitul curent. (Republicat)

PS. Pentru ca nuuuumai plozi cu fularul peste bot vad de cand a nins. Si acum, in 2014, da. Of.

IMG_7815

Despre laude

Standard

Mi-a venit cam greu sa scriu despre asta, sa nu se interpreteze cumva :) Tot mai cred ca:

1. Esential este sa-ti iubesti si sa-ti respecti copilul

2. Parintii cu bun simt vor gasi o cale naturala sa creasca un copil educat.

Insa e foarte multa presiune pe parinti, circula pe net (si nu numai) foarte multe informatii si uneori, cand nu stii exact ce trebuie sa faci sau cum sa faci sa nu repeti greselile parintilor, tinzi sa cazi asa, usor, intr-o extrema sau alta. Si atunci cand vine o chestie din asta cu foarte multi adepti care e usor exagerata, simt nevoia sa reactionez :). Am facut-o si la vaccinuri, si ma mananca in behind sa o fac si acum :).

Mai nou, la moda e sa nu iti lauzi copilul. Suna usor rautacism asta cu “e la moda”, dar nu asta era rolul, chiar e la moda, e un nou val, a inceput de cativa ani.

Pare de bun simt, makes sense.

1. Copilul trebuie sa fie multumit el insusi de rezultatele lui, scopul lui in viata nu trebuie sa multumeasca adultii/parintii. True. I agree 100%.

2. Copilului trebuie sa i se explice DE CE a facut ceva bun, e mai important sa inteleaga asta decat sa ii spui pur si simplu bravo. True. I also agree 100%.

3. Dupa ce ii explici ce a facut bine, te opresti, nu are nevoie de lauda, o sa devina dependent. Dezacord 100% :)

De la primele 2 ipoteze pana la a nu-ti lauda niciodata copilul mi se pare asa, o ditamai prapastia.

Initial, citind pe ici pe colo despre neajunsurile laudei, eram si eu destul de convinsa. Ba chiar am incercat o perioada cu Sara, pe la 1 an si ceva. Mai mult, eu insami am fost un copil relativ nelaudat. Nu crescut cu lipsa de dragoste, chiar nu, doar nelaudat.

Cred ca v-am mai povestit de bunicul meu care statea cu mine mare parte din zi pana pe la 7 ani. El era Montessori si anti-laude prin felul lui de a fi. Foarte tare l-am iubit, aveam o relatie deosebita, dar el era all about “nu face pentru copil ce poate face singur” si “nu orice rahat are nevoie de o lauda”. Old school, you know :)

Pe masura ce am crescut cam aceeasi abordare a fost mentinuta de ai mei. Cu siguranta nu-mi ridica nimeni osanale cand aveam o realizare, dar eram certata daca nu-mi faceam treaba. Si uite ca ajung la vorba lui Radu cu carrots and sticks :). Parte din tragedia greselii e si consecinta de a fi certat, asa cum parte din extazul reusitei e si faptul ca vei fi laudat. Le aplic, insa, pe amandoua, cu moderatie. Cert doar atunci cand e de certat (si imi place sa cred ca nu cert, doar explic si imi exprim nemultumirea fata de decizia luata, chit ca micii domnisoare nu-i convine ce-i explic eu) si laud doar cand e de laudat.

De exemplu, cand fie-mea s-a luat dupa o fetita mai mare si a facut ce n-a facut ea toata viata ei, s-a apucat sa stranga (cam agresiv) o alta fetita de mana m-am incruntat la ea din adancul sufletului meu si i-am spus si ca nu e bine si de ce nu e bine. Insa imi place sa cred ca le ofer pe amandoua cu destula zgarcenie. Nici n-o cert din sculare-n culcare, ci destul de rar, cand chiar intrece calul si nici nu o laud ca si-a luat sosetele bine si nu pe dos.

Cred insa ca metoda functioneaza, daca nu lauzi niciodata ai toate premisele sa cresti un adult performant. Risti insa sa ai un adult care sa simta toata viata lui ca nu e good enough, ca nimic nu e good enough. Acuma na, take your pick.

Pentru mine, ochii larg deschisi la plod m-au reintors pe calea laudelor. :)

Primul exemplu care imi vine in cap: Potty training.  Daca pe la 1 an ii explicam calma, linistita, ce bine e ca face la olita, ca uite ca asa fac oamenii mari, ca ne pastram curati ca bla bla bla and she could care less, se ridica si pleca unde avea treaba, la 2 ani, cand a tras un pipi pe rata mov aka oala mi-a scapat un BRAVO mama!!! din toti bojocii sufletului meu. Evideeent ca asa a incercat sa obtina reactia din nou. Oare ar fi trebuit sa ma astept ca potty trainingul sa fie autorewarding pentru un plod de 2/3 ani? Mnu cred.

Pe scurt, cred ca atunci cand copilul e inca la o varsta cand nu stie singur “intrinsec” ce e rau si ce e bine, el depinde, se orienteaza in functie de reactia parintilor. Noi suntem barometrul lor moral.

Copiii depind de confirmarea parintilor, suntem zeii lor, asa cum, poate va mai amintiti, ai nostri erau zeii nostri cand eram noi mici. Invata lucruri cautand instinctiv aprobarea noastra, mai ales la o varsta asa de frageda. Cel mai usor e sa te gandesti la norme sociale si nu la realizari. Adica ca nu e ok sa te scobesti in nas, sa pleoscai la masa, sa tragi un vant in sufragerie, sa tragi jos fata de masa la restaurant, sa faci pipi la olita, sa sa sa. Invata pentru ca ei cauta aprobarea noastra/asteapta reactia noastra negativa, nu pentru ca simt ei acolo in adancul sufletului lor ca e aiurea sa forezi dupa un muc la cina.

Sigur ca asta scade cu timpul, pe masura ce cresc ne pierdem din superputeri si redevenim oameni cu greseli si defecte, dar tocmai de asta cred ca e important ca parintele sa valideze copilul, pe romaneste, sa il laude la timpul potrivit, si cand e zeu, si cand redevine om. Si la fel de sigur nu cred ca la orice actiune e musai sa fii cu echipa de majorete in spatele lui, dar cred in felicitarile sincere atunci cand e cazul :).

Adica daca termin un proiect monumental la buro sigur ca o sa stiu ca-i bine si o sa fiu mandra de mine, dar nu strica sa stiu ca si sefu-i aware de treaba asta :)).

Cred (adica asa mi se pare mie ingrozitor de firesc) ca trebuie sa iti exprimi dezacordul cand plodul face ceva gresit. Nu poti sa astepti calm, cu un pai intre molar si premolar sa-i vina inspiratia divina ca nu-i bine sa manance nisip. Explici, sigur, dar iti exprimi dezaprobarea. De ce reciproca sa nu fie valabila? De ce n-ai spune ca un copil nu trebuie certat niciodata pe principiul asta? O sa il faci sa nu faca lucruri de frica si nu pentru ca stie ca sunt gresite.

Si cred ca pe masura ce cresc chestia asta vine tot mai mult de la ei, cauta tot mai putin reperul nostru, si tot mai mult pe al lor interior. Sau, cel putin, daca iti faci treaba bine ca parinte (daca certi dar si lauzi moderat :P), prin exemplul personal, prin lecturile oferite, prin locurile si oamenile pe care i le arati, o sa ajunga sa faca treaba asta singur. Sa stie ce e bine si ce e rau. :)

Cred ca am record de “cred”-uri la articolul asta. Meh, inca unul, n-o sa moara nimeni. Voi ce credeti? :P

IMG_6211

Caramizi galbene

Standard

Am mai scris despre asta dar tot imi vine sa scriu. Lumea nu mai intelege sau nu mai vrea sa vada calea de mijloc. Bunul simt. Normalitatea.

Daca alaptezi la 1 an esti dusa cu pluta si o sa nenorocesti copilul ca stiu ele ca o sa il alaptezi pana la scoala.

Daca ii dai lapte praf de la nastere esti o criminala pentru ca lapte praf chimicale aluminiu chestii.

Fara zahar, miere, mai nou agave. Fara dulciuri, desigur, totul raw, cat mai raw, trebuie sa dumicatesti si sa masori fiecare imbucatura, sa combini alambicat si sa-ti dai teza de doctorat la cina (desi tu nici macar nu gateai inainte de plod).

Fie-mea mananca cat pot eu de bio si de sanatos, dar daca are chef sa manance seara juma de kil de carne si de legume ei bine, va primi juma de kil de carne si  legume (true story). Nu-i bine, oricum ai da-o. Pentru o tabara nu-i bine ca esti fitoasa ca-i dai bio si copilul o sa ajunga sa fure cartofi prajiti din supermarket pentru ailalta nu-i bine ca nu-i raw ca e seara si ca e carne.

Il lasi sa ia singur decizii? Ai sa distrugi copilul, n-ai vazut ca suedezii vor sa se intoarca la vechile medote de parenting ca astea au generat adulti esuati? Ii spui nu si insisti sa spuna te rog, multumesc si cu placere? Esti un mic Hitler care inhiba copilul si ii omori creativtatea plus orice sansa sa devina un adult independent.

Il lasi la Montessori? Pfff, veci n-o sa se acomodeze la scoala, il distrugi. Il duci la o gradinita normala? Il prostesti.

Nimic, dar nimic nu-i bine. Orice ai face, vei gresi.

Da, am alaptat pana hat, dar Sara a baut lapte praf dupa. Nuuuu, n-am nimic cu mamicile care dau lapte praf (desi recunosc ca un mic sentiment de ciuda ca n-am reusit sa explic mai bine si poate sa ajut mai mult ma incearca). Putem sa gasim o cale de alimentatie sanatoasa, chiar daca baga mana-n cartofii nostri de la KFC o data pe an sau rontaie din napolitana lui ta-su. Ii facem educatie pentru ca ii spunem de 1000 de ori pe zi cum sa se comporte frumos, cand greseste, de ce e asa politicos si nu pe dincolo, de ce aia, de ce ceailalta si nu invers, ca te rog, multumesc, cu placere, ca nu-i frumos sa tipe, ca nu-i bine sa se mataie, ca in sus ca in jos si infinit de multe exemple, chiar daca alegerile de dimineata pana seara le face singura (in weekend zic: cand se trezeste, cu ce se imbraca, se imbraca singura-da, dureaza de 7 ori mai mult decat daca as imbraca-o eu-, cat lapte bea, ce mai mananca dupa, daca mergem in parc sau la un spectacol sau atelier, daca mananca fructe sau niste caju  la gustare, cand mananca ciorba si felul 2, cat doarme, unde doarme-la pranz doarme la noi, cu ce se joaca pentru restul dupa-amiezii, ce culoare de pai isi alege, care e ordinea corecta a piticilor pe raft, daca isi pune singura pasta de dinti sau nu- si toate abaterile pot genera suparari si proteste pentru ca intra in categoria lucrurilor la care ea decide).

Facem cum putem noi mai bine. Ne mai enervam, mai tipam, ne pare rau, ne dragalim mult, ne jucam, sarim, ne ascundem, invatam. Toti. De-o data.

Nu cred ca o stric lasand-o sa aleaga singura pentru ca o vad cat e de politicoasa, atenta, ca nu loveste niciodata un copil, ca are rabdare la spectacol sau cand inca nu e gata masa, ca rade in marea majoritate a timpului si in general, ca nu face rautati. Asa a invatat singura o tona de lucruri care mie mi se par uluitoare (dar stiu bine ca si alti copilasi le fac). Ca are toane (Doamne si ce toane uneori, mai ales cand e obosita), ca face nazdravanii, ca ramane agatata in scaunul de buro al lui ta-su? La naiba da, nu vreau sa cresc un bibelou.

Nu cred ca o stric nici daca o las sa manance ce ii place, atata timp cat face alegeri relativ sanatoase, atata timp cat legumele tot sunt pe primul loc si mananca un mar pe zi. Dar nu, n-o sa trec la raw-vegan si nici n-o sa ma simt prost ca n-a mancat grau incoltit pana la 3 ani.

Nu cred ca o stric nici ca o duc la Montessori si nu la o gradinita normala pentru ca daca ati vedea fetele lor cand invata ati intelege. Saptamana trecuta m-am dus sa o iau acasa. Cand nu are dansuri sau muzica, eu ajung prima dintre parinti si de obicei cand ma vede o si tuleste. Joi n-a vrut sa vina, a spus ca vrea sa mai stea sa lucreze cu Irina  care le prezenta inima in ziua aia (face cu ei in fiecare joi dupa-amiaza, un optional, cred, in care le prezinta corpul omenesc, cu jucarii, exercitii, chestii) :). Na, am stat o ora si m-am uitat la ea. Ii place intre copii, ii place la gradinita, la gradinita asta, in care isi poate alege daca sta pe un fotoliu sa citeasca o carte, se duce sa isi ia un puzzle sau o asculta atenta pe Erika cand ii prezinta un material nou sau un exercitiu.

Si cand am un copil care spune seara ca s-au intristat lalelele si dimineata ca uite mami, s-au bucurat, parca imi vine sa cred ca e un copil bun.

Sar dintr-una-n alta, ca de obicei. :)

Despre normalitate. Calea de mijloc. Parintii carora nu le flutura narile cand aud de scutece Pampers dar nici nu stramba din nas cand vad un bebe mic intr-un wrap. Care n-arunca gunoi pe jos, nu deszapezesc masina mutand zapada in fata masinii de langa si au notiunea de rusine. Sper asa, in adancul sufletului meu, ca genul asta de parinti, care lasa copilul sa aleaga cu ce lingurita mananca dar ii si spun nu cand vrea sa dea un alt copil jos de pe leagan o sa gaseasca cararuia ingusta cu caramizi galbene care duce la formarea unui adult…na, din nou cuvantul asta:normal :).

PS. Pun o poza cu Andrei pentru ca nu-s prietena cu parintii lui ca sa pot fi acuzata de subiectivism. Mi-a placut de ei ca erau atat de naturali si atunci cand mergeau la deal prin boscheti si namoale ca acolo a vrut el sa faca poze (desi Cristina mai avea un pic si nastea) si cand ii interziceau ferm sa chinuie gandacelul ala rosu care il fascina. Fara metode, extreme, fara griji. Firesti. Oameni normali. We cand do it people! :))

IMG_3885

Ce-ai facut azi?

Standard

Nu faceam nimic acasa cand stateam cu Sara. Serios. Absolut nimic. Stateam cu ea. Nu munceam, nu calcam, mai spalam, dar doar cand era musai si aveam timp. Am mai scris despre asta. E purul adevar, nu faceam nimic, sau mai bine zis puteam face orice voiam cu ea, a fost tare draguta cu mine :). Articolul l-am scris in cap cu modelul ala de sot care intelege ce faci acasa cu plodul.

Însa nu toți sunt așa, unii cred că sparg bolovani la serviciu și nevasta e în Bahamas la un cocktail cât stă acasă. Poate unii chiar sparg bolovani la serviciu. Și exemplarul ăsta, când ajunge acasă e obosit și nervos că deh, el aduce pâinea-n casa și tu ai frecat menta toată ziua. Așteaptă să i se pună masa. Se strâmba că a rămas chiuveta murdara, chiar de nimic nu ești în stare? Și plodul eventual plânge. Cum adică să îi pasezi copilul în brațe când abia a intrat pe ușă? El e obosit! Nu? Ține-l tu, doar oricum e treaba ta și nu e ca și cum ai munci ceva.

Eu mă trezeam între 3 și 4 ori pe noapte. În prima lună dacă dormeam adunate 2 ore. Era cel mai urât coșmar ăsta cu somnul. Cred că viața unei mămici de mogâldeața mică, care sta acasă, e destul de asemănătoare.

Te trezești dimineața. Ești singură cu plodul. A mia miliarda dimineață singură cu plodul. Care nu vorbește. Gângure, cel mult țipă, ă-ă-ie. Când începe să înțeleagă care e papa și care e caca simți că l-ai prins pe Dumnezeu de un picior. Pregătești micul dejun. Pentru plod, nu pentru tine. Te joci cu el. Singuri. Mașinuțe, cutiuțe, cărticele. Pregătești gustarea de dimineața. Singuri. Plodul plânge că nu ai pus cana roz ci cana galbenă. Plânge tare. Nu reacționează la argumente logice. Plânge des. Mai des decât ai tu energie după nopțile însfertuite. Nu mănâncă, te îngrijorezi, stresezi, turbezi că nu mănâncă. Iar joacă. Mașinuțe, cutiuțe, cărticele. Singuri. Iar plânge. Nu vrea să adoarmă. E mort, mort de somn, îi pica ochii-n gura dar nu vrea sa adoarmă. Adoarme. Primul somn pe zi. După 30 de minute se trezește. Urlând. Încă o oră să îl liniștești. Prânz. Nu mănâncă, te îngrijorezi, stresezi, turbezi că nu mănâncă. Da, iar. Joacă. Somn. Iar îi e somn. Iar nu vrea sa se culce. Iar urla. Și urlă. Urlă. Te întrebi dacă s-au mutat toți vecinii, altfel nu înțelegi de ce nu te-au dat încă afară din bloc. Ai face orice să nu mai urle. Încerci frumos, îi cânți, în brațe, pe spate, pe picioare, pe afară, pe dinăuntru, cu suzeta fără suzetă, nimic nu merge. Plângi și tu, desigur. Mai rău ca el. Sunteți singuri. Ești o mamă rea, sigur ești o mamă rea, altfel n-ar plânge atât. Poate e de la dinți? E de la dinți. Trebuie să fie de la dinți. Într-un final adoarme, suspinând. O zi grea. Oare ai mâncat azi? Nu-ți mai amintești sigur, parcă nu. Să mănânci ceva. Repede. Până nu se trezește. Fără zgomot. Să mănânci repede ceva ce nu face zgomot.  Probabil o nevasta model ar insera aici și o pauză cu gătit vreo 2 feluri și desert pentru soț și o tură de curățenie lună în casă. N-apuci să te așezi bine și se trezește iar. Măcar acum nu urlă. E binedispus, râde. Ieșiți afară, veniți acasă, joacă, mașinuțe, cărticele, cutiuțe. Singuri. Ultima oară când ai purtat o conversație cu un adult care nu implica plodul aveai 5 kile mai puțin, încă purtai machiaj și era vara. Mai precis vara de acum 2 ani. Seara. Vine soțul. Nervos. 3 ședințe azi, viața e grea, îi e foame, pune-i masa. Cum adică nu mai e pâine? Și nu te-ai dus să iei? Dar ce altă treabă ai putut avea, doar au mai crescut și altele copii, nu e cine știe ce filosofie. Și se pune la calculator și se joaca Need for Speed 8 sau ce naiba de joc mai e la modă zilele astea. Și fă-l sa tacă pe plod ca îl deranjează. Are nevoie de odihnă. Mâine iar sparge bolovani. El pune pâinea pe masa.  Se culcă liniștit și ghiftuit. Sforăie de poți să tai lemne pentru o iarnă grea pe el. Tu te trezești iar. De 3, 4, ori pe noapte, asta dacă reușești să îl adormi pe plod și să adormi și tu. Repetă. Ori n.

Știu tătici așa. Din păcate. Sigur știți și voi. Poate sunt mulți, poate sunt puțini, habar n-am.

Da, e faină imaginea aia cu baba și moșul care-ți spun, ținându-se de mână și cu o mutră împăcată, că au rezistat în căsnicie 50 de ani pentru că pe vremea lor nu renunțai la ceva când era stricat, ci încercai să îl repari, dar serios ca uneori nu mai ai ce repara. Eu nu știu ce ar mai fi de reparat la un soț care întreabă seara: tu ce ai făcut toată ziua dar dacă îl lași o oră cu plodul nu știe să facă nimic, te sună de 7 triliarde de ori să te întrebe unde-i aragazul că sigur l-ai mutat tu de-a naiba numai să nu-l găsească el, nu schimbă plodul chiar dacă trebuie să își pună pe nas o bucată de vată îmbibată-n alcool ca să poată sta în cameră cu el, nu-i dă să mănânce și mai are puțin și îl lasă și pleacă la bere cu baieții. Când ajungi, alergată, transpirată și cu inima-n gât după ora aia fugită numai tu știi cum, tot el e nervos foc de parcă ar fi stat o oră într-un puț cu șerpi nu cu plodul propriu și personal.

Mda, nu facem nimic când stăm acasă cu ei. Sunt zile mai rele, ca asta de-am descris-o mai sus (dar pot fi și mai rău de atât), zile mai bune, cu zâmbete și chicoteli, multe și astea. Sigur că merită. Sigur că e o vacanță, că le-aș trăi de o mie de ori, sunt o minunăție. Dar tații ăia care cred că nevasta e slugă și copilul le e străin merită…nu vreau să spun ce merita. Dar merită. Divorțați. Cel puțin divorțați.

PS. Da, l-am programat special de Valentine’s. Hate the damn thing.

IMG_3991-2